Psihopedagogia specială ca știință a integrării socio-profesionale

Psihopedagogia specială are caracterul unei științe de sinteză. Ea folosește informații din medicină, psihologie, pedagogie, sociologie, asistență socială și științe juridice pentru a studia personalitatea persoanelor cu deficiențe sau în dificultate și relațiile lor cu instituțiile și cu membrii comunității. Prin intervenția pe care o fundamentează, ea urmărește integrarea socio-profesională a acestor persoane.

Trei termeni

Deficiența desemnează pierderea, anomalia sau perturbarea, definitivă ori temporară, a unei structuri anatomice, fiziologice sau psihologice. Deficiența produce o anormalitate funcțională, de obicei stabilă sau de lungă durată și adesea patologică. Ea reduce capacitatea persoanei de a se adapta și de a se integra în școală, în profesie și în comunitate. Deficitul este stabilit prin metode clinice, paraclinice sau prin explorări funcționale și poate fi senzorial, mintal, fizic, locomotor, neuropsihic sau de limbaj.

Reabilitarea este un proces global și continuu de intervenție, cu obiective bine definite. El le oferă persoanelor cu dizabilități posibilitatea de a atinge un nivel corespunzător de funcționare fizică, psihică și socială și le dă mijloacele prin care își pot schimba viața spre un grad mai mare de independență. Reabilitarea se folosește în pereche cu abilitarea: unde o funcție nu mai poate fi recuperată, prin compensare se formează abilitățile de bază necesare integrării sociale și profesionale.

Șansele egale pentru persoanele cu deficiențe sunt rezultatul acțiunii prin care sistemele societății și ale mediului devin accesibile tuturor și, mai ales, persoanelor cu dizabilități: serviciile, activitățile, informarea, documentarea. Egalizarea șanselor înseamnă asigurarea unor condiții egale pentru toți membrii comunității și reducerea efectelor negative ale dezavantajelor produse de boli sau de deficiențe.

Statutul interdisciplinar și câmpul de acțiune

Statutul interdisciplinar al psihopedagogiei speciale decurge din faptul că ea preia informații din mai multe științe:

• din medicină: pediatrie, neuropsihiatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otorinolaringologie, ortopedie, audiologie;
• din psihologie și pedagogie;
• din sociologie și asistență socială;
• din științele juridice.

Termenii și conceptele preluate din aceste discipline primesc în psihopedagogia specială o semnificație proprie, în funcție de forma de deficiență și de inadaptarea care rezultă din ea. Pe tipurile de deficiență s-au constituit ramurile domeniului, între care:

• psihopedagogia persoanelor cu deficiențe de intelect;
• psihopedagogia persoanelor cu deficiențe de auz și cea a persoanelor cu deficiențe de văz;
• logopedia;
• psihopedagogia elevilor cu tulburări de învățare;
• psihopedagogia elevilor supradotați.

Câmpul de acțiune al psihopedagogiei speciale acoperă spațiul dintre starea de normalitate și starea patologică. El cuprinde un traseu complex de intervenție asupra persoanei cu dizabilități:

• prevenirea, depistarea și diagnoza;
• terapia, recuperarea și educarea;
• orientarea școlară și profesională;
• integrarea socio-profesională și monitorizarea evoluției ulterioare.

Toate aceste etape se reunesc în asistența psihopedagogică și socială, care dă domeniului caracterul lui practic.

Obiectivul central

Obiectivul central al psihopedagogiei speciale este intervenția asupra persoanelor cu deficiențe, cu scop terapeutic, recuperator, compensator și instructiv-educativ, pentru a le favoriza la maximum inserția sau reinserția socio-profesională. Aceste persoane sunt expuse riscului de instabilitate, marginalizare sau chiar de rupere a raporturilor cu societatea, iar intervenția urmărește menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților lor individuale.

Cele trei componente ale asistenței psihopedagogice și sociale

• Componenta psihologică urmărește cunoașterea particularităților dezvoltării psihice și a personalității, a atitudinii persoanei față de propria deficiență și a relațiilor ei cu cei din jur. Ea identifică disfuncțiile psihice și căile de terapie, recuperare și compensare a funcțiilor afectate și asigură un cadru de securitate și confort afectiv.
• Componenta pedagogică urmărește problemele specifice ale educării, instruirii și profesionalizării persoanelor cu deficiențe. Obiectivele, metodele, mijloacele didactice și conținutul învățământului sunt adaptate particularităților lor, astfel încât fiecare să își însușească cunoștințele și deprinderile practice minime de care are nevoie pentru integrarea socială.
• Componenta socială urmărește inserția persoanei în realitatea socială: în familie, în școală, în profesie și în societate. Ea cuprinde prevenirea inadaptării și a marginalizării, organizarea serviciilor de protecție și asistență socială și informarea opiniei publice despre responsabilitatea civică față de persoanele în dificultate.

Patru principii pentru profesionalizare și angajare

• posibilitatea de alegere individuală: persoana cu dizabilități participă la toate deciziile care îi pot afecta viața, iar preferințele ei sunt respectate;
• asigurarea unui mediu de lucru cât mai aproape de normalitate: angajatul cu dizabilități beneficiază de aceleași condiții de angajare ca ceilalți angajați;
• asigurarea serviciilor de sprijin, flexibile ca grad și ca tip, după nevoile persoanei;
• dezvoltarea de relații și parteneriate cu întreprinderile, pentru identificarea locurilor de muncă potrivite nivelului profesional și tipului de deficiență.

Alte principii sunt elaborarea unor strategii de angajare (în unități de producție, angajare autonomă sau protejată) și colaborarea cu alte agenții, pentru ca tranziția de la școală la viața adultă să nu fie limitată.

Școala, familia și societatea în integrarea socio-profesională

Integrarea socio-profesională a elevului cu CES nu este rezultatul acțiunii unui singur factor. Școala, familia și societatea au roluri diferite, care se completează.

• Familia este primul mediu de socializare al copilului: îi oferă securitate afectivă, sprijin și cooperare și este primul grup în care el exersează comportamente sociale. Părinții echilibrați îi dau copilului cu deficiență drepturi și obligații ca fraților lui, iar copilul tratat ca egal în familie se raportează la ceilalți ca egal și în societate. Supraprotecția are efectul invers: împiedică formarea autonomiei, a inițiativei și a independenței personale.
• Școala adaptează obiectivele, conținuturile și metodele la particularitățile elevului și îi formează cunoștințele și deprinderile practice fără de care integrarea nu este posibilă. Prin consiliere și orientare școlară și profesională, ea valorifică potențialul elevului și îl pregătește pentru intrarea pe piața muncii.
• Societatea asigură șansele de angajare și serviciile de sprijin, iar mediul de lucru trebuie să fie cât mai puțin restrictiv. Percepția socială a persoanelor cu deficiențe variază de la o comunitate la alta, iar prejudecățile creează bariere psihologice între persoanele cu și fără dizabilități. Responsabilizarea socială și informarea opiniei publice reduc aceste bariere.

Programele de integrare profesională sunt eficiente atunci când activitățile planificate îi implică și persoanele apropiate: familia, consilierii și ceilalți specialiști. De aceea integrarea socio-profesională cere colaborarea celor trei factori.