Cunoașterea manifestării clinice a tulburărilor de limbaj

Limbajul participă la structurarea proceselor cognitive și la desfășurarea lor. Orice tulburare a lui poate influența operațiile gândirii, relațiile copilului cu cei din jur și structurarea personalității. Profesorul, psihopedagogul și logopedul trebuie, de aceea, să cunoască manifestările clinice ale tulburărilor de limbaj, ca să le poată identifica, deosebi una de alta și corecta la timp.

Tulburarea de limbaj

Tulburările de limbaj sunt rezultatul unor disfuncții care perturbă recepționarea, înțelegerea, elaborarea și realizarea comunicării orale și scrise. Ele sunt produse de afecțiuni organice, funcționale, psihologice sau educaționale. Afecțiunile acestea acționează în perioada în care limbajul copilului mic apare și se dezvoltă.

După E. Verza, constituie tulburare a limbajului orice abatere de la vorbirea standard, în formă și în conținut, marcată prin disfuncționalitatea expresiei și a receptivității limbajului. Abaterea diferă ca extindere și ca profunzime. Gravitatea ei depinde de etiologie, de particularitățile psihoindividuale ale copilului, de vârsta lui cronologică și de vârsta mintală.

Trei aspecte fundamentale ale obiectivelor logopediei

Logopedia are un caracter aplicativ: previne și înlătură tulburările de limbaj, pentru ca persoana să se dezvolte psihic și să se integreze în comunitate. Obiectivele logopediei se rezumă la mai multe aspecte fundamentale, dintre care:

• identificarea cauzelor care pot produce tulburările de limbaj și prevenirea lor;
• studierea simptomatologiei tulburărilor de limbaj și a metodelor și procedeelor potrivite pentru corectarea lor;
• cunoașterea efectelor negative pe care tulburările de limbaj le au asupra comportamentului și personalității logopatului și prevenirea acestor efecte.

Două categorii de tulburări de limbaj și tipurile lor

E. Verza clasifică tulburările de limbaj prin raportare simultană la criteriile anatomo-fiziologic, etiologic, lingvistic și psihologic. Două dintre categoriile acestei clasificări sunt:

• tulburările de pronunție, cu tipurile:
  • dislalia, abaterea de la pronunția standard sau incapacitatea de a pronunța corect un sunet, o silabă sau un cuvânt; este cea mai frecventă tulburare de limbaj;
  • rinolalia, o formă a dislaliei numită și dislalie organică, în care sunetele sunt pronunțate nazonat, ca urmare a unor malformații sau afecțiuni ale vălului palatin;
• tulburările de ritm și fluență a vorbirii, cu tipurile:
  • bâlbâiala, în care se repetă silabe la începutul și în mijlocul cuvântului, cu pauze între ele, sau apar spasme ale aparatului fonoarticulator, care împiedică vorbirea ritmică și cursivă;
  • logonevroza, bâlbâiala trăită în mod dramatic, cu conștiința defectului, însoțită de teama de a vorbi (logofobie) și de modificări ale comportamentului.

Celelalte categorii ale clasificării sunt:

• tulburările de voce: afonia, disfonia, fonastenia;
• tulburările limbajului citit-scris: dislexia-alexia, disgrafia-agrafia;
• tulburările polimorfe: afazia, alalia;
• tulburările de dezvoltare a limbajului: mutismul psihogen, electiv sau voluntar și întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii;
• tulburările limbajului bazate pe disfuncții psihice: dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia.

Tulburările fonologice, morfologice și sintactice

Cei trei termeni aparțin unei clasificări a tulburărilor de limbaj după nivelul limbii la care apare tulburarea; aceeași clasificare cuprinde și tulburările semantice și pe cele pragmatice. L. Bloom a aplicat același criteriu la dificultățile de învățare a limbajului, iar tulburările fonologice, morfologice și sintactice privesc forma limbajului.

• Tulburările fonologice: copilul nu produce sunetele conform regulilor lingvistice ale comunicării. Este afectată însușirea fonemelor, a silabelor și a prozodiei (accentul, intonația). Fonemele sunt alterate, înlocuite, omise sau inversate în silabă și în cuvânt (de exemplu, „sapte” în loc de „șapte”).
• Tulburările morfologice privesc forma cuvintelor: numărul, genul și cazul la substantive și adjective, modul și timpul la verbe. Copilul folosește greșit formele substantivelor, ale adjectivelor și ale verbelor (de exemplu, „el a mergut” în loc de „el a mers”).
• Tulburările sintactice sunt încălcări ale regulilor de codificare a mesajului în privința ordinii cuvintelor în propoziție și în frază, adică a structurii propoziției sau a frazei. Copilul nu respectă ordinea, ierarhizarea și raporturile dintre cuvinte stabilite în limbă (de exemplu, „Eu mingea la el am dat”).

Când personalul didactic încurajează activ exprimarea copiilor și le oferă modele bune de vorbire, copiii renunță treptat la formele incorecte fonetice, morfologice și sintactice.

De ce identificarea tulburărilor de limbaj este o prioritate

Un diagnostic precis și pus devreme asigură reușita programului terapeutic și recuperator. De aceea identificarea tulburărilor de limbaj trebuie să reprezinte o prioritate a specialiștilor în probleme de psihopedagogie. Argumentele sunt următoarele:

• Tulburările de limbaj sunt mai frecvente în copilărie, în perioada constituirii limbajului. La copil vorbirea se structurează continuu, iar o dereglare necorectată se fixează ca deprindere deficitară. Cu cât o tulburare durează mai mult, cu atât devine mai stabilă și mai gravă și cere un efort mai mare de corectare. Acțiunea logopedică are cea mai mare eficiență la vârsta preșcolară și la vârsta școlară mică.
• Reușita corectării depinde de adecvarea metodelor la specificul fiecărei tulburări, de perioada în care începe terapia, de gravitatea și extinderea tulburării. Metodologia de lucru se stabilește pe baza diagnosticului diferențial, iar acesta cere cunoașterea manifestărilor clinice ale fiecărei tulburări.
• Unele tulburări de limbaj se aseamănă între ele. Vorbirea copilului cu alalie poate fi confundată cu vorbirea copilului cu dizabilitate intelectuală severă, cu lipsa vorbirii la copilul surd, cu vorbirea din dizartrie și din afazie sau cu mutismul psihogen. Un diagnostic greșit conduce la o intervenție nepotrivită.
• Tulburarea de limbaj poate apărea și la un copil fără deficit intelectual sau senzorial. Când apare pe fondul unei astfel de deficiențe, ea este mai gravă, mai variată și mai extinsă. Diagnosticul arată dacă tulburarea este primară sau secundară unei alte deficiențe.
• Tulburările de limbaj, chiar și cele mai simple, au efecte negative asupra personalității și comportamentului. Copilul le trăiește cu frustrare și anxietate, iar conduita verbală nu își mai îndeplinește funcția de reglare a celorlalte comportamente. Unele tulburări apar și în scris: în dislalia senzorială, substituirile și inversările de sunete apar și în scriere, ceea ce duce la dificultăți școlare.

Cunoașterea manifestărilor clinice ale tulburărilor de limbaj stă, așadar, la baza diagnosticului diferențial, a programului terapeutic și a prognosticului fiecărui copil.