Importanța psihopedagogiei speciale în cadrul științelor educației

Definiția și obiectivele

Psihopedagogia specială studiază personalitatea persoanelor cu deficiențe mintale, auditive, vizuale, somatice, de conduită sau de limbaj și a persoanelor care întâmpină dificultăți de integrare și de relaționare cu instituțiile și cu membrii comunității. Este o știință de sinteză: folosește informații din medicină (pediatrie, neuropsihiatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otorinolaringologie, ortopedie, audiologie), din psihologie, pedagogie, sociologie, asistență socială și științe juridice. Termenii și conceptele preluate din celelalte discipline capătă în psihopedagogia specială o semnificație interdisciplinară proprie, în funcție de forma deficienței și de inadaptarea pe care aceasta o produce. Importanța ei în cadrul științelor educației vine din caracterul ei pragmatic: ea fundamentează asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale.

Obiectivul fundamental al serviciilor psihopedagogice și sociale este menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților individuale de care persoana are nevoie pentru a rezolva situațiile dificile pe care nu le poate soluționa singură, precum și asigurarea unui sprijin pentru persoanele care nu își pot dezvolta singure capacitățile necesare unor activități utile social. Prin aceasta se urmărește integrarea lor socială, în măsura permisă de resursele și de problemele fiecăreia. Obiectivele specifice au în vedere:

• descrierea, compararea și analiza etiologică a categoriilor de persoane cu cerințe speciale;
• stabilirea criteriilor după care deficiențele se clasifică pe niveluri sau grade;
• analiza sistemului depistare-diagnoză-terapie-recuperare-educație-adaptare-integrare;
• elaborarea strategiilor de integrare socială, cu valorificarea resurselor comunității;
• urmărirea evoluției persoanelor cu nevoi speciale și a măsurii în care s-au adaptat și s-au integrat.

Sfera de acțiune

Câmpul de acțiune al psihopedagogiei speciale se situează între studiul stării de normalitate și cel al stării patologice. El cuprinde un traseu complex, cu următoarele elemente:

• prevenirea, depistarea și diagnoza;
• terapia, recuperarea și educarea;
• orientarea școlară și profesională;
• integrarea socioprofesională;
• monitorizarea evoluției persoanei după integrare.

Toate aceste etape se reunesc în asistența psihopedagogică și socială.

Cele trei componente ale asistenței psihopedagogice

• Componenta psihologică cuprinde cunoașterea particularităților dezvoltării psihice și ale personalității persoanei, a atitudinii ei față de propria deficiență și a relațiilor cu cei din jur, a comportamentului ei în diferite situații. Ea identifică disfuncțiile psihice și căile de terapie, de recuperare și de compensare a funcțiilor afectate și asigură un cadru de securitate și de confort afectiv, necesar echilibrului psihic.
• Componenta pedagogică evidențiază problemele specifice ale educării, instruirii și profesionalizării persoanelor cu deficiențe. Ea adaptează obiectivele, conținuturile, metodele și mijloacele didactice la particularitățile dezvoltării lor psihofizice și asigură condițiile în care fiecare elev dobândește cunoștințele și deprinderile practice minime necesare integrării sociale.
• Componenta socială urmărește inserția persoanei în realitatea socială, în familie, în școală, în profesie și în comunitate. Ea cuprinde prevenirea și combaterea inadaptării și a marginalizării, promovarea unor politici și servicii eficiente de protecție și asistență socială și informarea opiniei publice despre responsabilitatea civică a membrilor comunității.

Nevoile educative speciale și normalizarea

Cerințele (nevoile) educative speciale sunt cerințele în plan educativ ale unor persoane, consecutive unor deficiențe intelectuale, senzoriale, psihomotrice sau fiziologice ori unor condiții psihoafective sau socioeconomice. Ele îl pun pe elev într-o stare de dificultate față de cei din jur, care nu îi permite să își valorifice în condiții normale potențialul intelectual și aptitudinal. Sintagma a fost lansată în 1978, în Marea Britanie, prin raportul Warnock, și a fost preluată în anii ‘90 în terminologia UNESCO. Cerințele educative speciale se adaugă obiectivelor generale ale educației școlare și cer o școlarizare adaptată particularităților elevului, precum și o intervenție specifică de reabilitare sau de recuperare. În psihopedagogia specială, sintagma are o semnificație proprie: educația copiilor cu dizabilități trebuie abordată diferențiat și specializat.

Normalizarea înseamnă că persoanele cu cerințe speciale primesc condiții de viață potrivite și sunt acceptate în comunitate. Ele au aceleași drepturi și responsabilități ca ceilalți membri ai societății și același acces la serviciile medicale, educaționale, profesionale și de timp liber. Prin sprijinul primit de la sistemul social, persoana cu cerințe speciale poate avea un mod de viață asemănător cu al celorlalți. Conceptul a apărut în țările nordice și se aplică pe patru niveluri:

• normalizarea fizică, adică accesul la mijloacele necesare satisfacerii nevoilor fundamentale;
• normalizarea funcțională, adică accesul la serviciile publice;
• normalizarea socială, adică posibilitatea contactelor sociale;
• normalizarea societală, adică participarea la viața publică și la activitățile productive.

În practică, normalizarea se realizează prin programe și acțiuni de integrare și de incluziune.

Două principii ale serviciilor psihopedagogice și sociale

Centrarea pe familie și comunitate urmărește să întărească și să dezvolte familia și comunitatea, care sunt mediile naturale de viață ale persoanei. Potrivit acestui principiu, serviciile psihopedagogice și sociale au ca finalitate refacerea și dezvoltarea capacităților de funcționare ale persoanei și integrarea ei mai bună în viața comunității. Copilul cu cerințe speciale este sprijinit, pe cât posibil, în familia lui și în comunitatea din care face parte, nu separat de ele.

Complementaritatea privește relația dintre sistemul public și organizațiile neguvernamentale. Statul asigură drepturile legale de asistență socială în două feluri: organizează el însuși servicii publice de asistență psihopedagogică și socială și finanțează sau susține acțiunile organizațiilor neguvernamentale. Serviciile pe care sistemul public nu le poate acoperi pot fi contractate cu organizații private, cu sau fără scop lucrativ. Cele două sisteme se completează reciproc și aplică aceeași politică socială, unitară și coerentă.