Idealul integrării psihosociale

Valorificarea enunțului

Enunțul spune un lucru care se pierde ușor: integrarea școlară n-a pornit de la copil, ci de la societate. Nu s-a născut din constatarea că un anumit copil ar fi capabil să urmeze școala obișnuită, ci dintr-o obligație pe care societatea și-a asumat-o, aceea de a asigura condiții de viață și de educație normale tuturor membrilor ei. Cuvântul reacție arată că mișcarea a venit ca răspuns la o stare de fapt, sistemul separat de instituții, care ținea copilul cu dizabilități departe de comunitate. Cuvântul normalizare trimite la principiul pe care se sprijină ideea, iar cuvântul reformare arată cât de mult se cere: nu este de ajuns să înscrii câțiva copii într-o școală neschimbată, ci trebuie schimbate condițiile de educație ale școlii înseși. Se înțelege astfel și de ce integrarea este numită ideal. Nu se realizează prin înscrierea copilului în registrul matricol, ci printr-un drum care merge de la prezența fizică până la participarea deplină și care nu se încheie niciodată de la sine. Analiza care urmează parcurge acest drum.

Conceptele de incluziune socială, reabilitare și șanse egale

Incluziunea socială este ansamblul măsurilor și acțiunilor multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației, sănătății, informării și comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii excluziunii sociale și asigurării participării active a persoanelor la viața economică, socială, politică și culturală. Privește, așadar, întreaga viață a persoanei, nu doar școlarizarea ei, și se măsoară prin participare: cineva este inclus atunci când ia parte la viața comunității cu aceleași drepturi și cu aceeași libertate de alegere ca ceilalți. Opusul ei, excluziunea socială, nu înseamnă neapărat lipsa banilor, ci lipsa accesului: la servicii, la muncă, la relații, la decizie.

Reabilitarea este procesul prin care persoana cu dizabilități este ajutată să atingă și să mențină nivelul optim de funcționare fizică, senzorială, intelectuală, psihică și socială, dobândind mijloacele prin care își poate conduce viața spre un grad mai mare de independență. Nu se reduce la tratament medical. Cuprinde deopotrivă măsuri medicale, psihologice, educaționale, profesionale și sociale, aplicate împreună și continuate pe termen lung. Se deosebește de abilitare, folosită atunci când funcția n-a existat niciodată, la dizabilitățile din naștere, în timp ce reabilitarea reface o funcție pierdută. Scopul ei ultim este funcționarea, nu vindecarea.

Șansele egale, respectiv egalizarea șanselor, desemnează procesul prin care sistemele generale ale societății — mediul fizic, serviciile, activitățile, informarea, educația și munca — sunt făcute accesibile tuturor, în special persoanelor cu dizabilități. Ideea de bază este că mediul trebuie să devină accesibil, în loc ca persoana să se ridice la nivelul unui mediu construit fără ea. Egalitatea de șanse nu se confundă cu tratamentul identic: tratamentul identic aplicat unor puncte de plecare diferite păstrează diferența. Egalizarea înseamnă înlăturarea barierelor și acordarea unui sprijin diferențiat (rampă, interpret, material adaptat, timp suplimentar), prin care persoanele ajung la aceeași linie de plecare.

Analizarea conceptelor de integrare și incluziune

Semnificația celor doi termeni

Integrarea este procesul prin care copilul cu cerințe educative speciale este cuprins în structurile obișnuite ale școlii și ale comunității (clasa de la școala de cartier, grupul de colegi, activitățile comune), primind sprijinul de care are nevoie ca să facă față cerințelor acestui mediu. Presupune deci plasarea copilului în mediul comun și pregătirea lui pentru a se adapta acelui mediu, cu ajutorul serviciilor de sprijin. Termenul acoperă atât integrarea școlară, cât și pe cea socială și profesională.

Incluziunea este procesul prin care școala și societatea se schimbă ele însele pentru a răspunde diversității tuturor copiilor, astfel încât fiecare să învețe și să participe alături de ceilalți, în școala din comunitatea lui. Educația incluzivă pornește de la premisa că orice copil are dreptul de a fi în școala obișnuită și că diferența dintre copii este starea firească, nu excepția care cere o rezolvare separată. Privește nu numai copiii cu dizabilități, ci pe toți cei expuși marginalizării, iar schimbarea cerută cuprinde curriculumul, metodele, evaluarea, organizarea clasei, formarea profesorilor și atitudinile.