Necesitatea evaluării și monitorizării dezvoltării elevilor cu CES

Intervenția educațional-recuperatorie la elevul cu cerințe educaționale speciale pornește de la cunoașterea lui. Dezvoltarea psihointelectuală și socioafectivă a elevului se evaluează la început, ca să se poată elabora programul de intervenție, și se monitorizează pe parcurs, ca să se vadă dacă programul produce progresul urmărit. Fără evaluare, intervenția nu are un punct de plecare. Fără monitorizare, rezultatele ei nu pot fi verificate, iar programul nu poate fi corectat la timp.

Evaluarea și funcția ei diagnostică

Evaluarea școlară este procesul de delimitare, de obținere și de furnizare a informațiilor utile pentru deciziile care urmează. Actul evaluării cuprinde trei momente:

• măsurarea rezultatelor școlare, cu instrumente potrivite scopului urmărit (probe scrise, orale sau practice, proiecte, portofolii);
• aprecierea rezultatelor, prin raportarea lor la un sistem de valori și la criterii unitare, cum sunt baremele și descriptorii de performanță;
• formularea concluziilor și adoptarea deciziilor educaționale, inclusiv a măsurilor ameliorative.

Scopul evaluării nu este etichetarea și ierarhizarea elevilor, ci perfecționarea continuă a procesului instructiv-educativ.

Prin funcția diagnostică, evaluarea școlară constată starea de fapt a unei situații și, în plus, analizează factorii care au condus la rezultatele elevilor, în vederea ameliorării sau a restructurării demersului pedagogic. Ea identifică, de pildă, cauzele unei pregătiri slabe și ale eficienței scăzute a acțiunilor educative. Evaluarea nu se oprește deci la rezultat, ci îl explică. În diagnoza pedagogică, performanța actuală a elevului cu CES se raportează și la propriul lui potențial de învățare, nu numai la rezultatele elevilor de aceeași vârstă. Diagnoza pedagogică se completează cu psihodiagnoza, prin care se evaluează nivelul de dezvoltare a proceselor, a funcțiilor și a însușirilor psihice, gradul lor de regres sau de avans față de vârsta cronologică și rezervele compensatorii ale copilului.

Evaluarea copilului cu CES, proces continuu și complex

Evaluarea copilului cu cerințe educative speciale se bazează pe cunoașterea lui complexă: medicală, psihologică, educațională și socială. Ea cuprinde toate problemele pe care copilul le întâmpină în mediul obișnuit de viață.

Evaluarea este un proces complex, deoarece:

• demersul fiecărui specialist din echipa de evaluare este complementar cu al celorlalți;
• se corelează date obținute prin anamneză, prin diagnostic medical (clinic și paraclinic) și prin diagnostic psihopedagogic (observația, convorbirea, chestionarul, ancheta, testele, probele experimentale, testele docimologice);
• rezultatul ei este un diagnostic formativ, care include și diagnosticul diferențial, iar pe baza lui se întocmesc documentele de orientare școlară.

Evaluarea este un proces continuu, deoarece nu surprinde starea copilului într-un singur moment, ci cere o colaborare de durată între echipa de evaluatori și copil. Evaluarea educațională începe la debutul școlar, se încheie la absolvire și valorifică informații culese zilnic. Demersul evaluativ parcurge etapele:

• evaluarea inițială, constatativă: identifică și diagnostichează, stabilește nivelul actual de performanță și potențialul copilului, estimează dezvoltarea lui ulterioară și fixează parametrii programului de intervenție personalizat;
• evaluarea formativă, continuă: evidențiază ce știe și ce poate copilul într-o anumită etapă a dezvoltării, fără să se centreze pe deficit;
• evaluarea finală: estimează eficacitatea intervenției; după constatările făcute, programul se modifică, copilul este reevaluat, iar decizia luată se reconsideră.

Probele de evaluare nu urmăresc în principal deficiența și blocajele copilului, ci abilitățile și disponibilitățile lui imediate pentru dezvoltare. Pornind de la teoria zonei proximei dezvoltări (L.S. Vîgotski), evaluarea și diagnoza trec de la o activitate constatativă la o activitate investigativ-ameliorativă.

Trei criterii ale evaluării

• criteriul raportării la standarde sau la norme: performanța copilului este comparată cu standardul stabilit pe un eșantion de copii de aceeași vârstă, ca să se vadă dacă există o întârziere sau o abatere;
• criteriul raportării la deprinderile esențiale (criterial): performanța copilului este comparată cu un set de deprinderi socotite necesare dezvoltării lui, nu cu alți copii, ca să se vadă ce știe bine și ce știe mai puțin;
• criteriul raportării la individ: progresul copilului este măsurat față de propriul lui nivel anterior, în contextul lui de viață și pe măsura potențialului lui.

Cele patru întrebări la care răspunde evaluarea

• Ce evaluăm? Domeniile evaluării: medical, psihologic, educațional și social.
• Pentru ce evaluăm? Scopul evaluării: stabilirea nivelului de funcționare a structurilor, a funcțiilor, a activităților și a participării copilului la viața socială, ca să se aleagă serviciile potrivite lui: terapia, educația, recuperarea, asistența socială.
• Pe ce bază evaluăm? Baza evaluării: cunoașterea complexă a copilului în plan medical, psihologic, educațional și social.
• Cum și cu ce evaluăm? Metodologia evaluării: metode și instrumente validate științific, aplicate în situații formale și în situații din viața copilului.

Rolul evaluării

Pe baza evaluării copilului cu CES se elaborează planul de servicii personalizat și programele de intervenție personalizate. Rolul evaluării se manifestă în mai multe direcții:

• structurează intervenția: pe baza datelor culese despre fiecare elev, cadrele didactice proiectează intervenții individuale în activitățile obișnuite de predare-învățare;
• oferă cadrelor didactice informații despre caracteristicile proprii fiecărui copil și despre cerințele lui de învățare, pentru valorificarea potențialului pe care îl are;
• în proiectarea lecției, orientează formularea obiectivelor didactice, structurarea, accesibilizarea, operaționalizarea și flexibilizarea conținuturilor, alegerea metodelor și a mijloacelor potrivite elevilor și alegerea strategiilor de evaluare care raportează nivelul de pregătire al fiecărui elev la potențialul lui intelectual și aptitudinal;
• ca evaluare preventivă, făcută înainte de debutul școlar, face să fie necesare mai puține intervenții complicate și costisitoare în anii următori;
• stă la baza încadrării într-un grad de handicap și a orientării școlare și profesionale.

Datele evaluării nu se folosesc pentru clasificarea, etichetarea sau ierarhizarea copiilor.

Evaluarea incluzivă și diferențiată

Evaluarea incluzivă și diferențiată se bazează pe respectul față de diversitatea elevilor, adică față de diferențele etnoculturale, religioase, sociale și de mediu, individuale și de grup. Ea se opune modelelor care uniformizează și omogenizează și pune la dispoziția elevului mai multe alternative metodologice de evaluare, dintre care el o alege pe cea potrivită pentru propria evaluare și învățare. Această ofertă de alternative diferențiate se numește evaluare polivalentă și nu se poate aplica fără o schimbare de mentalitate și de acțiune.

Pentru elevul cu CES, evaluarea incluzivă și diferențiată înseamnă:

• raportarea performanței lui actuale la propriul potențial de învățare;
• adaptarea obiectivelor disciplinelor la fiecare elev: solicitările se gradează după gradul de concretețe, de complexitate și de noutate, iar elevul parcurge etapele în ritm propriu și cu metode adecvate;
• evaluarea dialogată, participativă, consensuală, în care elevul și profesorul împart responsabilitatea, iar accentul cade pe cooperare și pe procesul învățării.

Acțiunile de evaluare în perioada preșcolară

În perioada preșcolară sau în ciclul primar, acțiunile de evaluare și de expertizare a copiilor se planifică în centrele logopedice interșcolare, în comisiile de evaluare internă ale unităților de învățământ care au personal de specialitate sau prin comisiile de protecție a copilului. Din perspectiva integrării copilului într-o formă de educație, acțiunile sunt următoarele:

• inspectoratul școlar județean, prin inspectorul școlar de specialitate, centrul logopedic și comisia de protecție a copilului întocmesc în fiecare an situația copiilor cu probleme care ar putea fi cuprinși în educația specială, dar pot începe școlarizarea în școala publică;
• situația cuprinde, pentru fiecare copil, domiciliul stabil, tipul și gradul deficienței, portretul psihointelectual, forma și tipul de școlarizare, grădinița sau școala publică cea mai apropiată de domiciliu și grădinița sau școala publică în care poate fi integrat;
• decizia de integrare într-o formă de educație este luată de comisiile de specialitate ale inspectoratului școlar județean, care elaborează certificatul de expertizare;
• certificatul de expertizare precizează forma de educație în care debutează copilul, tipul de curriculum, forma de sprijin, serviciile terapeutice și, la nevoie, programul de intervenție personalizat;
• copilul care nu se adaptează în școala obișnuită intră în sfera serviciilor educaționale speciale numai după evaluări repetate.

În prezent, orientarea școlară este hotărâtă de comisia de orientare școlară și profesională, care eliberează certificatul de orientare școlară și profesională.

Trei aspecte care orientează cunoașterea elevului cu CES

La alcătuirea profilului psihologic al copilului cu CES, pe care se construiește intervenția, se ține seama de câteva aspecte proprii persoanelor cu dizabilități:

• manifestările psihice apar ca răspunsuri directe la situațiile care le provoacă, ceea ce ușurează cunoașterea vieții psihice a copilului;
• copilul recepționează mai greu stimulii din jur și elaborează mai greu răspunsuri, de aceea expresia lui psihică se analizează mai greu în ansamblu;
• manifestările comportamentale au un caracter discontinuu și se evaluează mai greu decât la ceilalți copii; de aceea copilul se reexaminează la un interval stabilit după capacitățile evaluate, după ritmul achizițiilor lui și după activitatea de instruire în care este cuprins.

Evaluarea și monitorizarea dezvoltării elevului cu CES sunt, așadar, necesare: pe baza lor se elaborează programul de intervenție, se urmărește progresul elevului și se corectează programul pe parcurs. Fiind centrată pe abilitățile copilului, nu pe deficiență, evaluarea respinge ideea că un copil cu dizabilități ar fi irecuperabil.