Proiectarea curriculară și mediul relațional

A. Trei concepte

Competența specifică este componenta programei școlare care derivă dintr-o competență generală, se formulează pe obiect de studiu și se formează pe parcursul unui an de studiu. Ea este o etapă în dobândirea competenței generale, iar programa îi asociază unități de conținut.

Activitatea de învățare transdisciplinară este activitatea în care conținuturile, metodele, tehnicile și limbajele mai multor discipline se întrepătrund și se integrează la nivelul cel mai înalt. Transdisciplinaritatea este gradul cel mai înalt de integrare curriculară, după multidisciplinaritate, pluridisciplinaritate și interdisciplinaritate. Activitatea nu mai este centrată pe discipline și pe conținuturi, ci pe demersurile intelectuale, afective sau psihomotorii ale elevului.

Mediul de instruire este ansamblul condițiilor materiale și psihosociale în care se desfășoară instruirea:

• spațiul școlar și ergonomia lui;
• dotarea didactico-materială, adică resursele didactice ale școlii;
• climatul psihosocial al clasei și al școlii.

În învățământul special, mediul de instruire se adaptează tipului de deficiență, de exemplu prin hărți în relief, machete, mulaje și calculatoare adaptate pentru elevii cu deficiență de vedere.

B. Trei termeni de referință ai curriculumului național

• ciclurile curriculare: periodizări ale școlarității care au în comun un set coerent de obiective;
• ariile curriculare: grupări ale disciplinelor (Limbă și comunicare, Matematică și științe ale naturii, Om și societate, Arte, Educație fizică și sport, Tehnologii, Consiliere și orientare), la care planul-cadru al învățământului special adaugă terapiile specifice și de compensare;
• curriculumul-nucleu: numărul de ore obligatoriu și conținuturile comune tuturor elevilor, care asigură egalitatea șanselor la educație.

Alți termeni de referință sunt curriculumul la decizia școlii, planul-cadru, programa școlară și standardele curriculare de performanță.

C. O metodă centrată pe elev: jocul de rol

Jocul de rol face parte din metodele active de predare-învățare. Elevii simulează relații, funcții și activități din viața socială. Metoda provine din psihodramă, metoda psihoterapeutică creată de J.L. Moreno. Prin interpretarea rolurilor, elevii își formează comportamentele necesare relaționării cu ceilalți. Jocul de rol se desfășoară în etape:

• alegerea situației interumane de simulat, potrivit obiectivului urmărit;
• modelarea situației și proiectarea scenariului, în care se păstrează numai statusurile și rolurile esențiale;
• distribuirea rolurilor și familiarizarea elevilor cu sarcinile lor;
• învățarea individuală a rolului;
• interpretarea rolurilor;
• dezbaterea cu toți participanții, urmată de reluarea secvențelor în care elevii nu au avut comportamentele așteptate.

Metoda este centrată pe elev, deoarece elevul acționează, interpretează și analizează, iar profesorul proiectează, organizează și conduce activitatea. Elevii învață din propria experiență, nu din explicațiile profesorului, își dezvoltă empatia și capacitatea de a înțelege opiniile celorlalți și își verifică singuri comportamentele formate.

La elevii cu CES, jocul de rol se folosește pentru formarea autonomiei sociale și a comunicării în situații obișnuite: la magazin, la medic, în mijloacele de transport. Metoda se adaptează astfel:

• situațiile sunt simple, cu puține roluri, sprijinite de imagini și de obiecte reale;
• profesorul creează o atmosferă plăcută, ca elevii să nu aibă blocaje cognitive și emoționale;
• același joc de rol se interpretează de mai multe ori, pentru automatizarea deprinderilor și a comportamentelor;
• rolurile se complică treptat, ca deprinderile să fie transferate în situații asemănătoare.

D. O activitate de învățare interdisciplinară: „Toamna în livadă”

Clasă de elevi cu deficiență de intelect ușoară, clasa a III-a, școală specială; discipline corelate: Cunoașterea mediului, Matematică, Comunicare în limba română, Abilități practice; durată: două ore consecutive.