Jocul ca proces de învățare în terapia educațională

Așa cum arată enunțul, jocul este mediul natural prin care copilul cunoaște lumea. Prin joc, copilul manipulează obiectele, le explorează și le organizează, iar prin aceste acțiuni își formează reprezentările despre spațiu și timp și își organizează cunoașterea. Mecanismele jocului sunt deci mecanisme ale învățării. După J. Piaget, formele jocului urmează evoluția inteligenței: jocul-exercițiu, apoi jocul simbolic, apoi jocul cu reguli. La copilul cu dizabilitate intelectuală, organizarea mintală insuficientă merge împreună cu un joc-învățare slab organizat. De exemplu, unele forme primare ale jocului-învățare lipsesc, deoarece copilul nu a exersat suficient explorarea și manipularea obiectelor.

De aceea, în terapia educațională complexă și integrată, jocul este în același timp învățare și terapie recuperatorie:

• obiectivul imediat al jocului este educațional, iar obiectivul final este terapeutic;
• jocul rămâne pentru copilul cu dizabilitate intelectuală forma permanentă a recuperării, deoarece leagă într-o structură unitară stimulul, întărirea, răspunsul și modificarea comportamentului;
• ludoterapia este puntea de legătură dintre celelalte module ale programei de terapie educațională complexă și integrată: terapia cognitivă, terapia ocupațională și psihoterapia de expresie, terapia psihomotricității și abilitarea manuală, autonomia personală și socială.

Rolul jocului didactic în învățarea copiilor cu CES

Jocul didactic este o activitate accesibilă copiilor, în care sarcina didactică se rezolvă prin îmbinarea elementului instructiv cu elementul de joc. El are patru laturi constitutive:

• conținutul, format din cunoștințele însușite anterior de copii;
• sarcina didactică, adică problema de rezolvat: recunoașterea, denumirea, compararea, reconstituirea, ghicirea;
• regulile, care arată copiilor cum să se joace și reglează relațiile dintre ei;
• acțiunea de joc, cu momente de așteptare, de surpriză, de ghicire și de întrecere, care fac rezolvarea sarcinii plăcută.

Pentru elevii cu cerințe educative speciale, jocul didactic rămâne forma permanentă a procesului de învățare. Rolul lui se vede în mai multe direcții:

• elevul aplică cunoștințele și exersează priceperile și deprinderile într-o activitate care îi face plăcere;
• jocul solicită toate resursele psihice ale elevului: observația, inițiativa, inventivitatea, flexibilitatea gândirii și spiritul de cooperare;
• se poate organiza la toate disciplinele, în orice moment al lecției sau pe durata întregii activități, pentru dobândirea, fixarea ori verificarea cunoștințelor, cu condiția ca obiectivele instructiv-educative să rămână pe primul loc;
• pe lângă funcția instructiv-formativă, are și o funcție terapeutică.

Două exemple de activități de învățare

Prin joc didactic: „Ce s-a schimbat?” (grupă de elevi cu deficiență de intelect ușoară, clasa a II-a, terapie cognitivă, dezvoltarea atenției și a memoriei vizuale). Pe masă se așază cinci obiecte cunoscute (măr, creion, cană, minge, cheie); copiii le denumesc și le privesc timp de un minut; la semnal, își închid ochii, iar profesorul schimbă locul a două obiecte sau ascunde unul; copiii deschid ochii și spun ce s-a schimbat; cine ghicește primește un jeton și devine cel care schimbă obiectele. Regula: nu se privește în timpul schimbării; se răspunde numai după ridicarea mâinii. Diferențierea: la copiii cu nivel mai scăzut, trei obiecte și o singură schimbare; la ceilalți, șase obiecte și două schimbări. Copilul învață să observe, să rețină o configurație și să verbalizeze diferența, iar numărul de obiecte și de schimbări se mărește pe măsura reușitei.