Metode și instrumente de evaluare

Profesorul alege întâi metoda de evaluare, adică modul în care obține informații despre învățare, apoi construiește instrumentul prin care le obține. La informatică, alegerea depinde mult de competența evaluată: o definiție se verifică printr-o întrebare, un algoritm se verifică printr-o problemă rezolvată în scris sau la calculator, iar capacitatea de a lucra în echipă se verifică prin proiect și prin observare.

Metodă, instrument, probă, barem

Instrumentul este parte a metodei. Aceeași metodă poate folosi instrumente diferite: proba scrisă se poate realiza printr-un test, printr-o lucrare cu o singură problemă sau printr-un chestionar.

Clasificarea metodelor de evaluare

Metodele de evaluare se grupează în două categorii:

Metodele tradiționale au primit această denumire deoarece sunt folosite de foarte mult timp și sunt cele mai răspândite în practica școlară. Metodele complementare sunt mai recente, au un accentuat caracter formativ și completează metodele tradiționale, nu le înlocuiesc.

Evaluarea cu ajutorul calculatorului nu este o metodă separată de celelalte, ci o formă de realizare a probelor scrise sau practice. Ea este tratată separat mai jos, deoarece la informatică are o pondere mare.

Metodele tradiționale de evaluare

Proba orală

Proba orală este verificarea realizată prin conversație: profesorul adresează întrebări, elevul răspunde, iar profesorul apreciază volumul și calitatea cunoștințelor elevului și capacitatea acestuia de a opera cu ele.

Forme:

• individuală: un elev răspunde la mai multe întrebări;
• frontală: profesorul pune întrebarea pentru toată clasa și numește apoi elevul care răspunde;
• combinată: un elev este examinat, iar colegii completează sau corectează răspunsul;
• la tablă sau la calculator: elevul explică rezolvarea unei probleme în timp ce o scrie.

Proba orală este eficientă dacă:

• întrebările sunt pregătite dinainte, formulate clar și au dificultăți comparabile pentru elevi diferiți;
• elevul primește timp de gândire între întrebare și răspuns;
• întrebările ajutătoare nu sugerează răspunsul;
• atunci când elevul nu știe, întrebarea este adresată altui elev, fără ca profesorul să completeze el răspunsul;
• restul clasei este implicat: urmărește, completează, corectează.

Răspunsul oral se apreciază după trei criterii: conținutul (corectitudine, completitudine, folosirea corectă a termenilor), organizarea (logică, coerență) și prezentarea (claritate, fluență, exprimare corectă). Profesorul își poate nota aprecierile într-o fișă de evaluare orală, cu o coloană pentru fiecare criteriu și o scală de tipul FB – B – S – NS.

Exemplu la informatică. Elevul explică la tablă de ce căutarea binară se poate aplica numai pe un tablou ordonat. Profesorul continuă cu întrebări de tipul: „Câte comparații sunt necesare, cel mult, pentru un tablou cu 16 elemente?”, „Ce se întâmplă dacă tabloul nu este ordonat?”.

Proba scrisă

Proba scrisă este metoda prin care elevii își elaborează și își exprimă în scris răspunsurile la sarcinile primite, fără intervenția profesorului.

Forme:

• lucrarea de control curentă (extemporalul), de 10–20 de minute, de obicei neanunțată, din lecția curentă sau din ultimele lecții;
• lucrarea de control anunțată, la sfârșitul unui capitol, de o oră;
• lucrarea scrisă semestrială (teza), anunțată și pregătită prin lecții de recapitulare;
• testul, alcătuit din itemi de tipuri diferite;
• tema pentru acasă evaluată.

Cerințele probei scrise:

• sarcinile corespund competențelor și conținuturilor predate;
• enunțurile sunt clare, fără ambiguități și fără intenția de a induce elevul în eroare;
• sarcinile verifică nu doar reproducerea cunoștințelor, ci și aplicarea lor;
• timpul de lucru este suficient pentru rezolvarea tuturor sarcinilor;
• baremul este stabilit înainte de corectare și este comunicat elevilor.

La un test cu itemi cu alegere multiplă, regula de notare se anunță înainte de probă. Dacă elevii știu că pot primi punctaj parțial fără ca alegerile greșite să fie depunctate, unii vor marca toate variantele. Masalagiu și colaboratorii discută astfel de situații și arată că regula de notare influențează modul în care elevii răspund.

Proba practică

Proba practică verifică măsura în care elevii își pot aplica cunoștințele pentru a realiza un produs sau o activitate, deci verifică aplicarea cunoștințelor în acțiune. La informatică și TIC, proba practică are o pondere mare, deoarece multe competențe specifice se referă la utilizarea calculatorului, a aplicațiilor și a mediilor de programare.

Forme la informatică și TIC:

• scrierea, testarea și depanarea unui program într-un mediu de programare;
• modificarea unui program dat, astfel încât să rezolve o cerință nouă;
• realizarea unui document, a unei foi de calcul, a unei prezentări, a unei baze de date;
• configurarea unui sistem de operare, a unei rețele, a unui cont;
• rezolvarea unei probleme pe o platformă care evaluează automat programele.

Cerințele probei practice:

• elevii cunosc dinainte tema, condițiile de lucru (aplicații, fișiere de pornire, acces la Internet) și criteriile de evaluare;
• cerințele sunt aceleași cu cele folosite pe parcursul instruirii;
• baremul punctează separat etapele (de exemplu citirea datelor, prelucrarea, afișarea), nu doar rezultatul final;
• programul este verificat pe mai multe seturi de date de test, inclusiv pe cazuri-limită.

Exemplu de criterii pentru un program: respectarea formatului datelor de intrare și de ieșire; corectitudinea rezultatelor pe seturile de test; tratarea cazurilor-limită; eficiența; lizibilitatea codului (nume sugestive, indentare, comentarii unde sunt necesare).

Evaluarea cu ajutorul calculatorului

Calculatorul poate fi folosit pentru a aplica teste și pentru a verifica rezultatele:

• chestionare pe platforme de e-learning, cu corectare automată;
• platforme care execută programul elevului pe seturi de teste ascunse și afișează rezultatul pentru fiecare test;
• aplicații pentru teste rapide în timpul lecției.

Din aceste motive, rezultatul dat automat se completează cu analiza codului de către profesor.

Metodele complementare de evaluare

Metodele complementare au câteva caracteristici comune:

• se desfășoară pe o perioadă mai lungă, integrate în activitatea de învățare;
• evaluează atât produsul, cât și procesul prin care a fost obținut;
• implică activ elevul, inclusiv în evaluarea propriei activități;
• pot evalua și capacități pe care metodele tradiționale le surprind greu: cooperarea, documentarea, creativitatea, perseverența, atitudinea față de disciplină;
• au un pronunțat caracter formativ și motivează elevii.

Limitele lor comune:

• necesită mult timp pentru proiectare, urmărire și evaluare;
• sunt mai greu de notat obiectiv, de aceea cer criterii stabilite și comunicate dinainte;
• la produsele realizate în afara clasei, contribuția reală a elevului este greu de stabilit.

Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor

Observarea sistematică este urmărirea planificată a activității și a comportamentului elevilor în timpul lecțiilor, pe o perioadă mai lungă, cu înregistrarea informațiilor într-un instrument stabilit dinainte.

Caracteristici:

• are obiective clare: profesorul știe dinainte ce comportamente urmărește;
• se desfășoară în condiții obișnuite de lucru, fără ca elevii să fie puși într-o situație de examinare;
• se realizează sistematic, pe parcursul mai multor activități, nu ocazional;
• informațiile sunt înregistrate imediat, într-un instrument;
• oferă informații despre procesul de învățare, nu doar despre rezultate;
• surprinde și aspecte atitudinale și de comportament, greu de evaluat prin alte metode;
• se folosește împreună cu alte metode, iar rezultatele se compară cu cele obținute prin ele.

Instrumentele de înregistrare a informațiilor:

Obiectul observării poate fi:

• aspecte cognitive: modul în care elevul analizează problema, strategia aleasă, testarea programului, identificarea erorilor, folosirea corectă a termenilor;
• aspecte temperamentale și atitudinale: ritmul de lucru, rezistența la efort, perseverența în fața erorilor, reacția la eșec, emotivitatea, modul de colaborare cu colegii, respectarea regulilor de lucru în laborator.

Exemplu de listă de control pentru o activitate practică de depanare a unui program:

Investigația

Investigația este metoda prin care elevul primește o sarcină care îi cere să cerceteze o problemă, să formuleze ipoteze, să le verifice și să ajungă la o concluzie, într-o perioadă limitată: o oră sau câteva ore.

Caracteristici:

• se poate desfășura individual sau în grup;
• elevul aplică în mod creativ cunoștințele în situații noi;
• se evaluează atât strategia de cercetare, cât și rezultatul;
• rezultatele sunt analizate împreună cu clasa.

Etapele investigației:

• definirea problemei și precizarea sarcinii;
• formularea ipotezelor;
• alegerea modului de verificare și planificarea activității;
• culegerea și prelucrarea datelor;
• formularea concluziilor și prezentarea lor.

Exemplu la informatică. Elevii compară numărul de comparații efectuate de sortarea prin selecție și de sortarea prin inserție pentru un tablou deja ordonat, pentru un tablou ordonat descrescător și pentru un tablou cu valori aleatoare. Ei adaugă un contor în programe, notează valorile obținute pentru mai multe dimensiuni ale tabloului și formulează o concluzie despre situațiile în care fiecare metodă este avantajoasă.

Proiectul

Proiectul este o activitate amplă, de durată (de la câteva zile la câteva săptămâni), care începe în clasă, continuă în afara ei și se încheie cu prezentarea unui produs în fața clasei. Poate fi realizat individual sau în grup.

Caracteristici:

• pornește de la o temă care cere aplicarea cunoștințelor în situații reale;
• se desfășoară pe o perioadă mai lungă, cu etape și termene;
• implică documentare, planificare, realizarea unui produs și prezentarea lui;
• se evaluează atât produsul, cât și activitatea elevului sau a grupului;
• dezvoltă capacitatea de documentare, de organizare a informației, de lucru în echipă și asumarea responsabilității;
• elevii participă și la evaluare, prin autoevaluare și evaluare reciprocă.

Etapele proiectului:

• stabilirea temei, a scopului și a cerințelor;
• documentarea și planificarea activității (împărțirea sarcinilor, calendarul);
• realizarea produsului, cu verificări intermediare ale profesorului;
• prezentarea produsului;
• evaluarea.

Pentru a putea fi evaluat, proiectul se descrie prin:

• tema și competențele vizate (sau obiectivele);
• cerințele proiectului: ce produs se realizează, ce trebuie să conțină, condiții de realizare, termen, mod de prezentare;
• criteriile de evaluare, grupate în criterii care privesc calitatea produsului și criterii care privesc activitatea elevului (a grupului).

Profesorul planifică și urmărește proiectul pe tot parcursul lui: verifică progresul, identifică dificultățile, discută variantele de rezolvare și îi încurajează pe elevi să continue.