A. Principiul accesibilității și al tratării individuale, diferențiate

Principiul accesibilității cere ca volumul, dificultatea și forma de prezentare a cunoștințelor, a priceperilor și a deprinderilor să fie potrivite cu posibilitățile psihice ale elevilor, de vârstă și individuale, iar principiul tratării individuale și diferențiate cere ca aceste posibilități să fie cunoscute la fiecare elev în parte și ca predarea, sarcinile și evaluarea să fie adaptate lor. La elevii cu dizabilități și/sau CES, principiul cere ca lecția să țină seama de particularitățile psihice pe care le produc tipul și gradul deficienței, iar profesorul leagă cunoscutul de necunoscut, simplul de complex, concretul de abstract. Accesibilizarea se face mai ales în lecție: conținutul trece printr-o transpunere didactică, este descompus în pași mici, prezentat pe suport concret-intuitiv, repetat și verbalizat, la elevul cu dizabilitate intelectuală, și prezentat pe cale vizuală sau tactilă, la elevul cu deficiență senzorială. Tratarea diferențiată pornește de la evaluarea inițială a fiecărui elev, iar sarcinile se așază pe niveluri, cu sprijin și cu timp diferit, potrivit planului de intervenție personalizat. Accesibilizarea nu înseamnă renunțarea la efort: sarcina rămâne între nivelul actual al elevului și cel pe care îl poate atinge, fiindcă o sarcină prea ușoară duce la delăsare, iar una prea grea, la blocaj.

B. Demersul didactic la Matematică, clasa a V-a

a. Activitate, metodă și mijloc pentru fiecare competență specifică

Competența 1.3. Efectuarea de operații în concentrul 0-100.

• activitatea de învățare: exerciții orale și scrise de adunare și de scădere cu numere de la 0 la 100, fără trecere peste ordin, pe baza suportului intuitiv-concret, cu folosirea termenilor „termen”, „sumă”, „diferență”;
• metoda didactică: exercițiul;
• mijlocul de învățământ: numărătoarea cu bile (abacul) și bețișoarele grupate în legături de câte zece.

Competența 3.2. Exprimarea orală a etapelor rezolvării unor probleme și a modalităților de calcul.

• activitatea de învățare: citirea enunțului unei probleme care se rezolvă printr-o singură operație și redarea lui în cuvinte proprii, apoi spunerea cu voce tare a pașilor de rezolvare;
• metoda didactică: conversația, cu întrebări care conduc elevul de la datele problemei la operație („Câte mere avea?”, „Câte a mai primit?”, „Sunt mai multe sau mai puține?”);
• mijlocul de învățământ: planșa cu schema problemei (imaginea obiectelor, numerele și semnul operației în casete) și jetoanele cu obiecte care se așază pe planșă.

b. Metoda exercițiului

Exercițiul este metoda prin care elevul efectuează în mod conștient și repetat operații și acțiuni mintale sau motrice, ca să își însușească sau să își consolideze cunoștințe și deprinderi. Metoda are caracter algoritmic: presupune o suită de acțiuni care se reiau după aceleași secvențe prescrise, până când componentele acționale se automatizează. Pe lângă formarea deprinderilor, exercițiul adâncește înțelegerea noțiunilor și a regulilor, dezvoltă operațiile mintale, previne uitarea și confuziile și formează trăsături de voință. După funcție, exercițiile sunt introductive, de bază, de consolidare și operatorii; după numărul de participanți, individuale, de echipă și colective; după gradul de intervenție a profesorului, dirijate, semidirijate și autodirijate.