Integrarea copiilor și tinerilor în învățământul de masă

a. Integrarea și incluziunea

Integrarea este procesul prin care persoana cu dizabilitate este cuprinsă în mediile obișnuite de viață și de educație și prin care se instaurează relația dintre ea și societate. După B. Nirje, integrarea înseamnă a i se permite persoanei să fie ea însăși printre ceilalți. În plan școlar, integrarea este cuprinderea copilului cu cerințe educaționale speciale în școala de masă, în clase obișnuite sau în forme intermediare, cu sprijinul necesar, ca el să învețe alături de copiii de aceeași vârstă.

Incluziunea este principiul apărut la începutul anilor ‘90, mai cuprinzător decât integrarea, potrivit căruia orice persoană, oricare ar fi deficiența ei sau dificultățile ei de învățare, este tratată ca membru al societății, iar serviciile speciale de care are nevoie îi sunt oferite în interiorul serviciilor educaționale, medicale și sociale de care se folosesc toți ceilalți. Incluziunea privește deopotrivă integrarea copilului în sistemul educațional și în comunitate, în ansamblul ei. Deosebirea dintre cele două este de grad: integrarea cere copilului să se adapteze școlii, incluziunea cere școlii să se adapteze copilului, iar noțiunea de incluziune o cuprinde pe cea de integrare, ca o noțiune generală pe una specială.

b. Patru niveluri ale integrării

Integrarea are mai multe niveluri, așezate de la cel mai simplu la cel mai complex:

• Integrarea fizică permite persoanei cu dizabilitate să își satisfacă nevoile de bază ale existenței în condiții obișnuite: locuința în zone rezidențiale obișnuite, clasele și grupele organizate în școli obișnuite, locul de muncă și petrecerea timpului liber în comunitate. Este primul nivel, prezența în același spațiu cu ceilalți.
• Integrarea funcțională continuă integrarea fizică: persoana folosește facilitățile și serviciile pe care mediul le oferă tuturor, mijloacele de transport în comun, magazinele, restaurantele, instituțiile publice, deci funcționează în mediu, nu doar se află în el.
• Integrarea socială privește relațiile sociale dintre persoana cu dizabilitate și persoanele sau grupurile cu care se întâlnește: vecini, colegi, membri ai comunității. Calitatea lor depinde de respectul și de stima pe care și le arată unii altora și de felul în care interacționează persoanele cu și fără dizabilități.
• Integrarea societală privește asigurarea drepturilor egale și respectarea autodeterminării persoanei cu dizabilitate: programele și deciziile care o privesc îi aparțin și sunt respectate la fel ca ale celorlalte grupuri sociale.

Celelalte niveluri sunt integrarea personală (relațiile cu persoanele semnificative, familia, prietenii) și integrarea organizațională (structurile care sprijină integrarea în interiorul societății).

c. Patru modele ale integrării

• modelul cooperării dintre școala specială și școala obișnuită;
• modelul clasei speciale organizate în școala obișnuită;
• modelul camerei de instruire și de resurse, separată, din școala obișnuită;
• modelul profesorului itinerant, specializat în lucrul cu elevii cu dizabilități, care deservește o școală obișnuită.

Al cincilea model este modelul comun, cu un profesor itinerant pentru toți copiii cu dizabilități dintr-o zonă geografică.

d. Două modele detaliate

Modelul cooperării dintre școala specială și școala obișnuită. Școala obișnuită conduce dezvoltarea integrării, iar școala specială stabilește legături cu o școală obișnuită din vecinătate. Cooperarea începe cu vizite reciproce ale copiilor din cele două școli; când relația s-a consolidat, elevii cu dizabilități din școala specială participă la o parte dintre ore sau la toate orele școlii obișnuite. Profesorii școlii speciale adaptează materialele de lecție, îi îndrumă pe colegii lor din școala obișnuită în privința metodelor de predare, întocmesc împreună planurile de lecție și pot preda alături de ei. Avantaje: profesorii ambelor școli câștigă experiență, școala specială aduce resurse suplimentare, elevii cu dizabilități își dezvoltă sociabilitatea, iar elevii obișnuiți învață despre dizabilitate. Dezavantaje: timpul pierdut pe drum și dependența de bunăvoința cadrelor didactice. Este o formă restrânsă de integrare, fiindcă elevul continuă să locuiască în internatul școlii speciale.

Modelul bazat pe profesorul itinerant. Elevii cu dizabilități, care locuiesc acasă, sunt înscriși în clasele obișnuite ale școlii din apropiere, iar un profesor itinerant, pregătit pentru categoria respectivă de dizabilitate, vine la școală după un program, lucrează cu elevul individual sau în clasă, oferă aparatura specială și îl îndrumă pe profesorul clasei în alegerea metodelor de predare. Când profesorul itinerant răspunde de toți copiii cu dizabilități dintr-o zonă geografică, modelul devine modelul comun. Este forma cea mai apropiată de integrarea totală: elevul participă la toate orele din programă, alături de colegii de vârsta lui, iar sprijinul specializat vine la el.

e. Trei forme ale integrării

După gradul de cuprindere a elevului în școala obișnuită:

• integrarea totală, în care elevul își petrece tot timpul în școala obișnuită, cu excepția programelor terapeutice, desfășurate în aceeași școală sau în afara ei;
• integrarea parțială, în care elevul participă numai la anumite activități sau discipline din școala obișnuită, iar restul programului se desfășoară în școala specială, într-un centru de zi sau într-un centru de reabilitare;
• integrarea ocazională, prin participarea elevilor cu dizabilități, alături de colegii din școala obișnuită, la activități școlare și extrașcolare: excursii, serbări, întreceri sportive, spectacole.

f. Școala incluzivă și curriculumul adaptat

Școala incluzivă este școala din învățământul public de masă deschisă tuturor copiilor dintr-o comunitate, oricare ar fi mediul din care vin, și în care sunt integrați, sub o formă sau alta, și copiii cu cerințe educaționale speciale. Specificul ei:

• activitățile didactice se desfășoară după un curriculum individualizat și adaptat;
• personalul didactic lucrează în parteneriat: profesorul clasei, profesorul de sprijin, specialiștii în educație specială și părinții;
• clasa incluzivă cuprinde un număr limitat de copii cu CES, între unu și trei sau patru.

Școala incluzivă recunoaște și acceptă diferențele dintre elevi, asigură o abordare individualizată pentru toți și oferă servicii specializate după cerințele educaționale ale fiecăruia. Ea pornește de la ideea că fiecare elev este unic și învață în felul lui, după stilul, ritmul și nivelul său; de aceea școala se adaptează cerințelor copiilor, nu copiii modelului școlar.

Curriculumul adaptat este curriculumul obținut prin adaptarea conținuturilor, a metodelor, a mijloacelor și a tehnicilor de lucru din activitățile instructiv-educative la particularitățile copiilor cu CES. Adaptarea conținuturilor ține seama de volumul de cunoștințe și, înainte de toate, de particularitățile copilului, și se face prin extensie (activități suplimentare de compensare, când potențialul intelectual nu este afectat, ca la deficiențele senzoriale sau fizice), prin selectarea din curriculumul general a obiectivelor pe care copilul le poate atinge, prin accesibilizarea conținutului, prin simplificare, și prin alegerea unor metode și mijloace preponderent intuitive. Curriculumul adaptat se concretizează în planul de intervenție personalizat al elevului.

g. Rolul profesorului din școala incluzivă

Profesorul clasei incluzive răspunde de educația tuturor elevilor, inclusiv a celor cu CES: îi cunoaște prin evaluarea inițială, își adaptează predarea și evaluarea la nevoile lor, elaborează împreună cu profesorul de sprijin curriculumul adaptat și planul de intervenție personalizat, îl primește pe profesorul de sprijin în clasă ca partener, nu ca înlocuitor, pregătește colegii pentru acceptarea elevului cu dizabilitate, ține legătura cu familia și cu specialiștii și furnizează modele pozitive de comportament față de diferență. În clasa incluzivă, profesorul nu mai este doar o autoritate care transmite cunoștințe, ci un mediator în selecția și în transmiterea lor, care favorizează cooperarea dintre elevi.

h. Corelația dintre integrarea școlară, școala incluzivă și integrarea socială

Cei trei termeni denumesc etape ale aceluiași proces. Integrarea școlară înseamnă includerea copiilor cu CES în școlile de masă și în clasele obișnuite, la activitățile educative formale și nonformale. Școala fiind principala instanță de socializare a copilului, după familie, integrarea școlară este o particularizare a integrării sociale. Școala incluzivă este instituția care face posibilă integrarea școlară: fără curriculum adaptat, fără profesor de sprijin și fără parteneriatul cu familia, integrarea rămâne fizică, adică simpla prezență a copilului în clasă, fără creșterea interacțiunilor cu colegii. Integrarea socială este scopul final al ambelor: ansamblul relațiilor dintre persoana cu dizabilitate și membrii comunității, bazate pe respect și pe stimă. Școala incluzivă pregătește integrarea socială pe două căi: copilul cu CES învață în școală să comunice, să coopereze și să respecte reguli împreună cu copiii obișnuiți, iar copiii obișnuiți învață să trăiască alături de diferență. Integrarea școlară realizată în școala incluzivă este, astfel, condiția integrării sociale, iar integrarea socială este criteriul după care se judecă reușita celorlalte două.

i. Trei principii ale educației integrate

• principiul drepturilor și șanselor egale: activitatea în favoarea copiilor cu dizabilități urmărește satisfacerea egală a nevoilor individuale și eliminarea obstacolelor sociale, iar copiii integrați în învățământul de masă beneficiază de asistență psihopedagogică acordată de profesori de sprijin sau itineranți;
• principiul intervenției educaționale precoce: evaluarea și intervenția psihopedagogică se fac cât mai timpuriu după identificarea cerințelor speciale;
• principiul normalizării: a face disponibile tuturor persoanelor cu dizabilități modelele și condițiile de viață de zi cu zi cât mai apropiate de cele obișnuite ale societății.

Alte principii sunt principiul prevenirii deficiențelor, incapacităților și handicapurilor și principiul educației globale și individualizate a copilului cu cerințe educative speciale.

j. Trei modalități de favorizare a integrării elevilor cu CES

Adaptarea curriculară și planul de intervenție personalizat. Integrarea eșuează când elevul cu CES primește în clasa obișnuită aceleași sarcini, în același ritm, ca ceilalți. Adaptarea curriculară, prin selectarea obiectivelor accesibile, prin simplificarea conținutului și prin mijloace intuitive, și planul de intervenție personalizat, care stabilește obiectivele, activitățile, sprijinul și evaluarea pe caz, transformă prezența în clasă în învățare reală. Modalitatea este eficientă dacă adaptarea se face pentru fiecare disciplină și este revizuită după evaluările intermediare; riscul ei este reducerea excesivă a cerințelor, care lasă potențialul elevului nefolosit.

Profesorul de sprijin și profesorul itinerant. Profesorul de sprijin, specializat în activitățile educative și recuperatorii pentru copiii cu CES, participă la orele din clasă împreună cu profesorul clasei, se ocupă în clasă de elevul cu CES și desfășoară cu el activități în afara orelor; profesorul itinerant face același lucru în câteva școli din aceeași zonă și acasă la elevii care nu se pot deplasa. Această modalitate aduce competența de educație specială în școala obișnuită, fără să îl scoată pe elev din clasă. Ea este eficientă dacă cei doi profesori planifică împreună și își împart rolurile; când profesorul de sprijin preia elevul în întregime, integrarea devine o segregare în interiorul clasei.

Parteneriatul școală–familie–comunitate și pregătirea colegilor. Familia elevului cu CES este partener în elaborarea și în aplicarea planului de intervenție, continuă acasă exercițiile și oferă informații despre copil; comunitatea, prin serviciile ei, susține integrarea în afara școlii. Pregătirea colegilor obișnuiți și a părinților lor, prin informare și prin activități comune, înlătură atitudinile de respingere, care sunt bariera principală în calea integrării sociale. Modalitatea acționează asupra mediului, nu asupra copilului, și răspunde direct definiției dizabilității ca rezultat al interacțiunii cu barierele mediului.

k. Opinie justificată: școala trebuie să se adapteze diversității elevilor cu CES

Școala și educația trebuie să se adapteze la diversitatea tipurilor și a posibilităților de învățare ale elevilor cu CES, la interesele și la abilitățile lor, și nu invers. Primul argument vine din definiția actuală a dizabilității. Potrivit Clasificării internaționale a funcționării, dizabilității și sănătății, dizabilitatea nu este o însușire a copilului, ci rezultatul interacțiunii dintre afectarea lui și barierele mediului. O școală care predă un singur fel, evaluează un singur fel și cere tuturor același ritm este ea însăși o barieră; adaptarea ei înlătură bariera și, prin aceasta, reduce dizabilitatea. Al doilea argument vine din psihologia elevilor cu CES. Dezvoltarea lor este heterocronă:

• un elev cu dizabilitate intelectuală are memoria mecanică mai bine păstrată decât memoria logică;
• un elev cu deficiență de auz are inteligența intactă și calea vizuală dominantă;
• un elev cu dislexie înțelege limbajul oral, dar citește greu textul scris.

Aceeași lecție, predată la fel, ajunge la fiecare dintre ei pe altă cale sau nu ajunge deloc. Predarea diferențiată, materialele pe canalul valid, timpul suplimentar și măsurile compensatorii nu sunt favoruri, ci condițiile în care acești elevi pot arăta ce știu. Al treilea argument privește interesele și abilitățile. Elevul cu CES are, ca oricare altul, domenii în care reușește; școala care le găsește și pornește de la ele în învățare obține motivație și progres, iar cea care măsoară numai lipsurile obține eșec repetat, neîncredere și abandon. Al patrulea argument este cel al integrării sociale: scopul educației speciale este autonomia și participarea la viața comunității, iar acestea se învață numai într-o școală în care copilul cu CES este membru, nu tolerat. În sfârșit, adaptarea școlii la diversitate folosește tuturor elevilor, nu numai celor cu CES: predarea pe mai multe niveluri, materialele variate și evaluarea flexibilă ridică rezultatele întregii clase. Adaptarea are limite care trebuie recunoscute: ea cere resurse, formare a profesorilor și profesori de sprijin, iar pentru dizabilitățile severe școala specială rămâne necesară. Dar aceste limite privesc mijloacele, nu principiul: școala pentru toți este școala care se adaptează fiecăruia.