Terapia ocupațională în recuperarea și integrarea persoanelor cu dizabilități

Introducere

Terapia ocupațională folosește activitatea voluntară a omului, ocupația, cu componentele ei interpersonale și de mediu, ca să împiedice apariția disfuncțiilor organismului sau să le amelioreze și să mărească adaptarea persoanei la societate. În școala specială, ea face parte din modulul „Terapia ocupațională și psihoterapia de expresie” al programei de terapie educațională complexă și integrată. Eseul de față prezintă locul ei în recuperarea și în integrarea persoanelor cu dizabilități: cadrul terapiei educaționale din care face parte, direcțiile și domeniile ei de acțiune, tipurile cele mai însemnate pentru persoanele cu deficiențe, obiectivele și fazele procesului, activitățile din planul de intervenție și rolul evaluării.

Cuprins

Terapia educațională

Terapia educațională este activitatea prin care actul educațional este valorificat în scop terapeutic, pentru recuperarea copilului cu cerințe educative speciale: educatorul-terapeut din instituția de educație specială folosește tehnicile terapeutice în context educațional, iar efectul terapeutic al fiecărei activități educaționale crește. În școala specială, ea se desfășoară după Programa de „Terapie educațională complexă și integrată”, organizată pe cinci module:

• terapia cognitivă;
• terapia ocupațională și psihoterapia de expresie;
• terapia psihomotricității și abilitarea manuală;
• autonomia personală și socială;
• ludoterapia, care face legătura între celelalte module.

Terapia educațională este complexă, fiindcă fiecare modul reunește mai multe tipuri de acțiuni terapeutice, abordate intramodular, și integrată, fiindcă modulele se află într-o relație de interdependență, abordată intermodular. De aceea activitățile se organizează în viziunea educației integrate, cu trecerea permanentă de la un mod de exprimare la altul: mișcare, grafism și culoare, sunet, cuvânt.

Patru direcții principale de acțiune ale terapiei ocupaționale

După clasificarea lui Peggy L. Denton, acțiunea terapeuților ocupaționali se exercită în direcții cum sunt:

• stimularea responsabilității în diferite situații de viață;
• formarea deprinderilor de autoîngrijire și de igienă personală;
• cultivarea deprinderilor de muncă;
• formarea imaginii de sine și stimularea încrederii în propria persoană.

Alte direcții din aceeași clasificare sunt:

• organizarea de jocuri și distracții;
• cultivarea autocontrolului și a expresivității personale;
• educarea capacităților cognitive și a capacității de reacție la situațiile de viață;
• antrenarea funcției neuromusculare și a integrării senzoriale;
• sprijinirea relațiilor interpersonale.

Cele trei domenii generale de acțiune

Activitățile de viață cotidiană cuprind acțiunile de care persoana are nevoie ca să se adapteze la mediul ei de viață: comportamentele de autoîngrijire (spălat, îmbrăcat, hrănit), de întreținere a locuinței și de folosire a serviciilor din comunitate (magazin, transport, poștă). Prin ele se realizează sarcinile curente ale existenței, indispensabile vieții de zi cu zi, iar în planul de intervenție ele conduc la autonomia personală.

Activitățile de muncă (ergoterapia) cuprind toate formele de activitate productivă, recompensate sau nu, prin care se obțin bunuri, servicii sau idei. Munca structurează statutul și rolul social al persoanei, aduce echilibru psihic, respect de sine și încredere, iar munca cu unelte dezvoltă membrele superioare și coordonarea. La persoanele cu dizabilități, efectele ei sunt cele mai vizibile: recuperarea lor cuprinde muncă și pregătire pentru o meserie încă din anii de școală, iar când integrarea într-o profesie nu este posibilă, persoana rămâne în activități de ergoterapie.

Activitățile de joc și de timp liber (loisir) cuprind explorarea jocurilor accesibile persoanei, performanța în anumite jocuri și trezirea interesului pentru hobby-uri, inclusiv artistice. Jocul contribuie la dezvoltarea senzorială, motrică, cognitivă și socială a copilului, iar copiii cu deficiențe, mai ales cei instituționalizați, au mai puține prilejuri de a se juca; jocul de grup le dă stimularea de care au nevoie și le formează deprinderile de cooperare și de respectare a regulilor.

Două tipuri semnificative de terapie ocupațională

În literatura românească, E. Verza socotește că formele de terapie ocupațională cu cea mai mare însemnătate pentru persoanele cu deficiențe sunt ludoterapia, muzicoterapia, terapia prin dans și ergoterapia.

Ergoterapia, teoretic, este terapia prin muncă. Al. Popescu o definește ca terapie prin muncă remunerată, iar în învățământ denumirea se dă muncii pe care o fac elevii, chiar fără recompensă materială, cu recomandarea ca la școala profesională să se organizeze un sistem de recompense, ca pregătire pentru integrarea profesională. În România, ergoterapia este tratată ca o ramură distinctă a terapiei ocupaționale; prin ea se formează gesturile de bază ale mișcării, cu precizia, forța, coordonarea și viteza lor de execuție, iar abilitățile motrice generale ale persoanei se dezvoltă. Ergoterapia se bazează pe faptul că activitatea productivă dezvoltă personalitatea în ansamblul ei: îi dă persoanei statut și rol recunoscute social, echilibru psihic, o imagine de sine pozitivă și deprinderile necesare unei profesii; fără activitate ocupațională, personalitatea, cu sau fără dizabilitate, regresează. Exemplu: la atelierul de tâmplărie al școlii profesionale speciale, elevii din clasa a IX-a cu dizabilitate intelectuală ușoară realizează, în echipe de câte trei, un suport de creioane din lemn: măsoară și trasează după șablon, taie cu fierăstrăul de mână, șlefuiesc cu hârtie abrazivă, lipesc și lăcuiesc; fiecare operație a fost descompusă în pași și demonstrată, fiecare elev are un rol, iar produsele se vând la târgul școlii, banii fiind folosiți pentru o excursie hotărâtă împreună.

Meloterapia (muzicoterapia), teoretic, este folosirea muzicii în scop terapeutic. Muzica produce stări afective tonice, liniștește și reduce tensiunea și anxietatea, mărește tonusul și rezistența la efort, ușurează comunicarea între persoane, contribuie la dezvoltarea proceselor psihice, de la senzații și percepții până la afectivitate și imaginație, și socializează. La copiii cu dizabilitate intelectuală, meloterapia este folosită mai ales pentru a stabili un alt tip de comunicare decât cel verbal; contează mai puțin aptitudinile muzicale, fiindcă muzica este „funcțională”, pusă în slujba unor obiective practice. Ea se organizează individual sau în grup și are o formă activă (elevii cântă vocal sau la instrumente) și una receptivă (elevii ascultă). Exemplu: în ședința de meloterapie cu un grup de patru elevi din clasa a II-a cu dizabilitate intelectuală moderată, profesorul cântă la pian o melodie cu ritm marcat, urmărind reacțiile elevilor; fiecare elev primește apoi o tobă mică și bate ritmul melodiei, întâi împreună cu profesorul, apoi singur; la instrumentele de percuție, elevul cel mai retras participă primul, fiindcă nu i se cere să vorbească; ședința se încheie cu audierea unei piese lente, pentru calmarea elevului hiperkinetic.

Cele patru obiective ale procesului de terapie ocupațională

• nivelul de funcționare al persoanei să fie dezvoltat, menținut și recuperat pentru cât mai mult timp;
• deficiențele funcționale să fie compensate, componentele valide ale persoanei preluând funcțiile afectate;
• anumite funcții ale organismului să fie ferite de destructurare;
• persoana să ajungă la o stare de sănătate și la încredere în forțele proprii.

Activități pentru planul de intervenție

Activități de viață cotidiană.

• Spălatul pe dinți: elevul din clasa a III-a, cu dizabilitate intelectuală moderată, învață pe rând secvențele acțiunii (ia periuța, pune pasta, udă periuța, periază sus, periază jos, clătește, spală periuța), cu pictograme deasupra chiuvetei, zilnic, după masa de prânz; fiecare pas nou se învață după ce pasul dinainte a fost bine însușit.
• Îmbrăcatul, prin procedeul înlănțuirii înapoi: la început profesorul face aproape toată acțiunea, iar elevul o încheie singur; apoi elevul preia treptat pașii anteriori, până își pune singur bluza și pantalonii; semnele colorate cusute în față ajută la orientarea hainei.

Activități de muncă.

• Îngrijirea plantelor din clasă: elevii udă florile după un program, șterg frunzele și curăță ghivecele; sarcina are responsabil pe săptămână, iar rezultatul se vede și se laudă.
• Pregătirea unei gustări: elevii spală fructele, le taie cu un cuțit de plastic, așază masa și strâng după masă; activitatea leagă deprinderile de muncă de cele de viață cotidiană și de socotirea simplă a produselor (câte mere trebuie pentru șase colegi).

Activități de joc.

• „Loto cu imagini”, jucat în echipe de câte doi: fiecare pereche acoperă imaginile de pe planșă pe măsură ce profesorul le numește; câștigă echipa care acoperă prima planșa, dar numai dacă amândoi elevii au așezat jetoane, ceea ce îl învață pe elevul rapid să îl aștepte pe colegul lent.
• Jocul de rol „De-a magazinul”: jetoanele sunt bani, cutiile goale sunt marfa, iar elevii, pe rând vânzător și cumpărător, folosesc formulele de salut, cer produsul și plătesc; jocul pregătește cumpărătura reală de la activitățile de viață cotidiană.

Rolul evaluării ca fază a procesului

Procesul de terapie ocupațională are patru faze: întâi se evaluează și se interpretează nevoile subiectului, apoi se planifică intervenția, se aleg și se adaptează echipamentele, iar la sfârșit se înregistrează și se apreciază progresele. Evaluarea este faza de la care pornesc toate celelalte: ea este procesul planificat prin care terapeutul obține o imagine cât mai exactă a nivelului de funcționare a persoanei, ca să o poată sprijini spre nivelul maxim al capacităților ei. Ea se face de psiholog, prin observație, interviu, chestionare și teste, și de terapeutul ocupațional însuși, prin teste standardizate și prin liste de control, care măsoară nivelul performanței într-o activitate, la care se adaugă observația și informațiile de la medici, profesori, asistenți sociali și familie. La copilul cu dizabilitate, evaluarea urmărește motricitatea generală și fină, percepția și coordonarea mișcărilor, aptitudinile cognitive, sociale și de comunicare și deprinderile de viață cotidiană. Din evaluare se stabilesc problemele și cauzele lor, obiectivele sub formă de performanțe, durata și mediul intervenției; evaluarea se reia pe parcurs, ca să se verifice eficacitatea planului și să se hotărască modificarea, continuarea sau oprirea lui, și la sfârșit, ca să se aprecieze rezultatele în ansamblu.

Punct de vedere: orice elev cu dizabilități are nevoie de un program de terapie ocupațională

Orice elev sau tânăr cu dizabilități trebuie să parcurgă un program de terapie ocupațională, indiferent de tipul și de gradul dizabilității. Primul argument este că scopul final al educației speciale este integrarea socială și profesională, iar aceasta are la bază achizițiile pe care terapia ocupațională le formează sistematic:

• autonomia în viața cotidiană;
• deprinderile de muncă;
• abilitățile de joc și de petrecere a timpului liber.

Cunoștințele școlare fără aceste deprinderi nu îl fac pe tânăr independent. Al doilea argument este psihologic: activitatea ocupațională este condiția dezvoltării personalității, iar lipsa ei duce la regres; elevul cu dizabilitate, care are de la început mai puține prilejuri de activitate, de joc și de muncă, are cu atât mai multă nevoie de ele organizate. Al treilea argument privește imaginea de sine: eșecurile repetate la învățătură pot fi echilibrate de reușita într-o activitate practică, în care elevul vede produsul muncii lui și este apreciat pentru el. Programul diferă de la un elev la altul:

• la dizabilitatea intelectuală, accentul se pune pe deprinderile de viață cotidiană;
• la deficiența senzorială, pe deprinderile legate de comunicare, mobilitate și orientare;
• la dizabilitățile severe, pe modelare și pe ajutorul direct al adultului.

Diferența privește conținutul programului, nu necesitatea lui.

Concluzie

Prin activități de viață cotidiană, de muncă și de joc, terapia ocupațională recuperează și dezvoltă capacitățile persoanei cu dizabilități, îi compensează deficiențele funcționale și îi dă încredere în sine. Organizată pe baza evaluării, într-un plan de intervenție cu obiective, activități și termene, și realizată prin formele ei cele mai potrivite pentru persoanele cu deficiențe (ergoterapia, ludoterapia, meloterapia), ea pregătește autonomia personală și integrarea socio-profesională, care sunt finalitățile învățământului special.