Activitatea didactică și echipa multidisciplinară

1. În ce constă activitatea didactică în învățământul pentru elevii cu dizabilități

Activitatea didactică din învățământul special cuprinde aceleași trei procese ca oriunde — predarea, învățarea și evaluarea —, dar fiecare capătă aici o formă proprie, iar la ele se adaugă o a patra dimensiune, cea terapeutic-recuperatorie.

Proiectarea pornește de la elev, nu de la programă. Punctul de plecare este evaluarea inițială, din care rezultă nivelul real al fiecăruia, iar programa se transpune în curriculum adaptat și în obiectivele planului de intervenție personalizat. Planificarea calendaristică se întocmește după evaluare, alocă mai mult timp fiecărei unități și prevede explicit reluarea.

Predarea se sprijină pe material intuitiv-concret, pe demonstrație și pe acțiunea elevului cu obiectele, în locul explicației verbale. Sarcinile se fragmentează prin analiza sarcinii, se dau în pași scurți, cu instrucțiuni simple și repetate în aceeași formulare, iar sprijinul se dozează și se retrage treptat. Conținutul se selectează după criteriul utilității pentru viața elevului.

Învățarea este concret-acțională și cere repetare deasă, în forme schimbate, cu exersare în context real, fiindcă transferul nu se produce de la sine.

Evaluarea este continuă și raportată la progresul propriu al elevului, nu la norma vârstei, iar instrumentele se adaptează, ca să măsoare competența, nu deficiența.

Dimensiunea terapeutic-recuperatorie deosebește cel mai mult acest învățământ de cel obișnuit: lecția urmărește, alături de conținut, corectarea și compensarea funcțiilor afectate, iar activitățile din aria Terapie educațională complexă și integrată și terapiile specifice se împletesc cu disciplinele de bază. Activitatea se desfășoară în echipă multidisciplinară și în parteneriat cu familia.

2. Planul de intervenție personalizat

Planul de intervenție personalizat este instrumentul de proiectare și de realizare a activității didactice și terapeutice pentru un elev anume, elaborat de echipa multidisciplinară pe temeiul evaluării complexe și adaptat nevoilor, nivelului actual de dezvoltare și potențialului acestuia. El cuprinde datele de identificare ale elevului și componența echipei, rezultatele evaluării inițiale pe domenii de dezvoltare, obiectivele pe termen lung și pe termen scurt, formulate în termeni observabili și măsurabili, conținuturile și activitățile de învățare, metodele, mijloacele și nivelul de sprijin acordat, perioada de intervenție, criteriile de apreciere a progresului și rubrica de evaluare periodică, semnate de toți membrii echipei și de părinte. Prin el, individualizarea devine o obligație scrisă și verificabilă. Punctul de plecare nu este programa, ci elevul, iar progresul se măsoară față de el însuși. Planul se reevaluează periodic și se revizuiește: obiectivele neatinse se reformulează sau se descompun în pași mai mici, în loc să fie repetate identic.

3. O metodă tradițională de evaluare, exemplificată

Metoda precizată: proba practică.

Metodele tradiționale de evaluare sunt probele orale, probele scrise și probele practice. Am ales proba practică pentru că este cea mai potrivită elevilor cu dizabilități: nu cere nici scriere, nici formulare verbală amplă, adică tocmai laturile la care ei sunt cel mai în urmă, și măsoară direct deprinderea, care este finalitatea urmărită de învățământul special.

Contextul exemplificării. Clasa a VI-a, învățământ special, dizabilități intelectuale ușoare și moderate. Disciplina Formarea autonomiei personale, aria curriculară Terapie educațională complexă și integrată. Competența evaluată: pregătirea unei gustări simple, cu respectarea regulilor de igienă.

Modalitatea de utilizare. Elevul este evaluat individual, la masa de lucru din sala de clasă, într-un cadru identic cu cel în care a exersat, ca situația de evaluare să nu adauge o dificultate nouă. Profesorul îi dă o singură instrucțiune, scurtă și în formularea cunoscută: „Pregătește un sandviș cu brânză și strânge masa.” Materialele sunt așezate la vedere, iar pictogramele cu pașii operației rămân pe perete, fiindcă la acești elevi sprijinul vizual nu este o îngăduință, ci parte a condițiilor obișnuite de lucru. Profesorul nu intervine și nu corectează pe parcurs; observă și consemnează. Dacă elevul se blochează mai mult de zece secunde, primește sprijin dozat, în ordinea stabilită dinainte — arătarea pictogramei, apoi indicația verbală, apoi modelul —, iar nivelul de sprijin acordat se notează, fiindcă el, nu doar reușita, arată progresul. Timpul nu este limitat. Evaluarea se reia la interval de câteva săptămâni, în aceleași condiții, ca rezultatele să poată fi comparate.