Curriculum, metode de evaluare și învățarea prin cooperare

1. Patru practici moderne în organizarea curriculumului

1. Interdisciplinaritatea
2. Modularitatea
3. Curriculumul diferențiat
4. Curriculumul adaptat

2. Două metode tradiționale de evaluare, comparate

Metodele precizate: proba orală și proba practică.

Metodele tradiționale de evaluare sunt probele orale, probele scrise și probele practice. Le-am ales pe prima și pe ultima fiindcă sunt cele care se pot folosi cu adevărat la elevii cu dizabilități, unde scrisul este adesea el însuși latura deficitară.

Două asemănări

1. Amândouă sunt metode tradiționale, de evaluare directă, în care profesorul asistă la prestația elevului și o apreciază în timp real, spre deosebire de proba scrisă, corectată ulterior.
2. Amândouă îngăduie adaptarea din mers: profesorul poate relua întrebarea sau instrucțiunea, poate acorda sprijin dozat și poate observa nu doar rezultatul, ci și drumul urmat de elev.

Două deosebiri

1. Ce anume măsoară. Proba orală măsoară cunoștințele și capacitatea de a le exprima verbal; proba practică măsoară deprinderea, adică ce poate elevul să facă efectiv.
2. Ce cere elevului. Proba orală cere limbaj verbal și formulare, ceea ce o face nepotrivită elevilor cu tulburări grave de limbaj sau fără limbaj verbal; proba practică nu cere nici vorbire, nici scriere, ci execuție.

Câte un avantaj

Avantajul probei orale: îngăduie dialogul, adică reluarea întrebării în altă formulare și întrebări ajutătoare, ceea ce arată dacă elevul nu știe ori doar nu a înțeles cum i s-a cerut.

Avantajul probei practice: măsoară direct competența urmărită de învățământul special, aceea de a face, și nu este influențată de dificultățile de citire, de scriere sau de exprimare.

Detalierea utilizării probei practice la elevii cu dizabilități

Proba practică se desfășoară în cadrul obișnuit de lucru al elevului, identic cu cel în care a exersat, ca situația de evaluare să nu adauge o dificultate nouă. Instrucțiunea se dă scurt, cu un singur înțeles și în formularea cunoscută, iar sprijinul vizual folosit la învățare — pictogramele cu pașii operației — rămâne la vedere, fiindcă la acești elevi el nu este o îngăduință, ci parte a condițiilor obișnuite. Timpul nu se limitează.

Profesorul nu intervine și nu corectează pe parcurs; observă și consemnează. Dacă elevul se blochează, primește sprijin în ordinea stabilită dinainte — arătarea pictogramei, indicația verbală, modelul, ghidarea fizică —, iar nivelul de sprijin acordat se notează, fiindcă la acești elevi progresul se vede în retragerea sprijinului, nu doar în bifa „realizat”.

Instrumentul folosit este fișa de evaluare a probei practice, cu sarcina descompusă prin analiza sarcinii în pași observabili și cu o coloană pentru fiecare nivel de sprijin. Proba se reia la interval de câteva săptămâni, în aceleași condiții, ca rezultatele să poată fi comparate între ele.

3. Patru funcții ale evaluării

1. Funcția diagnostică — arată nivelul atins de elev și, mai ales, cauzele lui, adică ce achiziție lipsește și unde s-a rupt lanțul învățării.
2. Funcția prognostică — estimează evoluția probabilă a elevului și fundamentează deciziile privind parcursul lui școlar și profesional.
3. Funcția motivațională — prin rezultatul comunicat și prin recunoașterea progresului, susține efortul elevului și îi întărește încrederea în sine.
4. Funcția de certificare — atestă oficial nivelul de pregătire dobândit la finalul unei etape de școlarizare.