Practici curriculare, metode de evaluare și învățarea prin cooperare

1. Patru practici moderne în organizarea curriculumului

• interdisciplinaritatea: abordarea unei teme prin cooperarea și integrarea mai multor discipline;
• modularitatea: organizarea conținuturilor în moduli didactici, care pot fi parcurși independent și pe niveluri;
• curriculumul diferențiat: organizarea conținuturilor, a metodelor și a evaluării pe măsura posibilităților, a ritmului și a stilului de învățare ale elevilor;
• curriculumul adaptat: adaptarea conținuturilor, a metodelor, a mijloacelor și a tehnicilor de lucru la particularitățile copiilor cu cerințe educaționale speciale.

2. Două metode tradiționale de evaluare, comparativ

Metodele comparate: proba orală (verificarea orală) și proba practică (verificarea practică).

Două asemănări:

• amândouă fac parte, alături de proba scrisă, din metodele tradiționale (clasice) de evaluare;
• la amândouă profesorul observă direct răspunsul elevului, în prezența lui, și îl apreciază pe loc.

Două deosebiri:

• obiectul evaluat: proba orală urmărește cantitatea și calitatea instrucției și capacitatea de exprimare a elevului; proba practică urmărește capacitatea de a aplica în practică cunoștințele și priceperile și deprinderile formate, concretizate în obiecte sau în activități materiale;
• pregătirea probei: la proba orală profesorul poate schimba tipul și dificultatea întrebărilor după calitatea răspunsurilor; la proba practică elevii sunt anunțați de la începutul secvenței de învățare despre tema lucrării, despre modul în care va fi evaluată și despre condițiile în care o vor realiza.

Un avantaj al fiecăreia:

• proba orală: evaluarea devine și o activitate de învățare, de corectare, de întărire și de sistematizare a cunoștințelor, iar erorile elevului pot fi clarificate imediat;
• proba practică: arată cel mai clar ce cunosc elevii și ce pot să facă.

Proba practică în evaluarea elevilor cu dizabilități. Disciplina Formarea autonomiei personale, clasa a IV-a, dizabilitate intelectuală moderată, competența: așezarea mesei. Elevii au fost anunțați de la începutul unității despre ce li se va cere, cum vor fi apreciați și cu ce materiale vor lucra. Proba se dă individual, la masa din sala de activități practice: profesorul spune „Așază masa pentru două persoane” și nu mai intervine; elevul așază fața de masă, farfuriile, tacâmurile, paharele și șervețelele, iar profesorul observă și notează fiecare pas pe o grilă cu niveluri de sprijin (singur, cu sprijin vizual prin pictogramă, cu sprijin verbal, cu sprijin fizic, nerealizat). Dacă elevul se oprește, primește un singur sprijin gradat, notat. Proba se reia după o lună, în sala de mese a școlii, ca să se verifice generalizarea. Notarea măsoară progresul față de evaluarea anterioară a aceluiași elev, nu față de colegi, iar pașii nerealizați devin obiective în planul de intervenție personalizat.

3. Patru funcții ale evaluării

• funcția de constatare (de verificare a achizițiilor): arată dacă o cunoștință s-a însușit, dacă o deprindere s-a format sau dacă o activitate s-a desfășurat în condiții bune;
• funcția diagnostică: identifică cauzele unei pregătiri slabe sau ale eficienței scăzute a acțiunilor educative, deci lacunele și dificultățile elevului;
• funcția prognostică: anticipează nevoile și disponibilitățile viitoare ale elevului și evoluția lui, fundamentând orientarea școlară;
• funcția motivațională (pedagogică): stimulează elevul, îi întărește rezultatele, îl face conștient de posibilitățile lui și îl orientează.