Activitățile educațional-terapeutice

Introducere

Activitățile educațional-terapeutice sunt activitățile prin care școala specială își realizează componenta compensator-recuperatorie. Ele sunt organizate în programa de terapie educațională complexă și integrată pe cinci module: terapia cognitivă, terapia ocupațională și psihoterapia de expresie, terapia psihomotricității și abilitarea manuală, autonomia personală și socială și ludoterapia. Modulele sunt legate între ele, iar activitățile integrative se bazează pe relațiile interdisciplinare dintre ele. În cele ce urmează sunt prezentate stimularea cognitivă, terapia ocupațională, ludoterapia și autonomia personală, precum și legătura dintre autonomie și integrarea în comunitate.

Cuprins

Stimularea cognitivă

Stimularea cognitivă (terapia cognitivă) este procesul complex prin care se urmărește echilibrarea mintală a copilului cu cerințe educaționale speciale, organizându-i cunoașterea într-un fel anume. La copilul cu dizabilitate intelectuală, cunoașterea este dezorganizată în ansamblul ei: el este imatur din punct de vedere cognitiv și nu are motivație pentru cunoaștere. Stimularea cognitivă cuprinde acțiuni și programe compensatorii, care structurează stimulii exteriori pe niveluri potrivite organizării mintale a fiecărui copil și fac accesibilă înțelegerea lucrurilor, a fenomenelor, a oamenilor și a situațiilor. Modulul are cinci submodule: activitățile cognitive care vizează deprinderile (terapia cognitivă de tip A), cunoașterea senzorială, cunoașterea perceptivă, conceptele fundamentale logico-matematice și exercițiile senzorio-motorii și perceptive pentru formarea proceselor psihice.

Rolul activităților cognitive

Activitățile cognitive de tip A au rolul de a organiza, de a consolida, de a sistematiza și de a completa faptele, informațiile, abilitățile și deprinderile însușite la disciplinele de învățământ, într-un mod diferit de cel al lecției. Ele își iau temele din disciplinele școlare și ajută elevul să înțeleagă și să își însușească conținuturile acestora. Nu sunt „rezolvări de teme” care repetă aproape identic lecția, ci o reordonare a învățării inițiale, pe modele concrete și accesibile. Repetarea stereotipă a exercițiilor ar spori inerția proceselor de cunoaștere, în timp ce activitatea cognitivă le restructurează. Celelalte activități cognitive formează cunoașterea senzorială, abilitățile vizual-perceptive, conceptele fundamentale logico-matematice și procesele psihice (atenția, memoria, reprezentarea).

O modalitate de formare a proceselor psihice prin exerciții senzorio-motorii și perceptive

Abilitarea copilului cu cerințe educaționale speciale pornește de la palierul fundamental, motricitatea și senzorialitatea, ca să ajungă la palierele superioare, limbajul și gândirea: ameliorarea perceptiv-motorie se resimte la nivelul gândirii și al limbajului. Exercițiile senzorio-motorii și perceptive, inspirate din programul lui Jacques Dubosson, fixează atenția, dezvoltă observația și antrenează memoria și raționamentul, iar scopul lor nu este ameliorarea atenției sau a memoriei în sine, ci obținerea unor randamente individuale mai bune ale acestora, prin antrenarea inteligenței senzorio-motorii. Exemplu, pentru memoria de recunoaștere: exercițiul de stereognozie. Pe masă se așază aproximativ douăzeci de obiecte ușor de identificat; elevii le privesc, le denumesc, apoi obiectele se pun într-un sac. Fiecare elev pipăie, pe rând, un obiect din sac, îl denumește fără să îl vadă, apoi îl scoate și se face verificarea vizuală; dacă răspunsul este greșit, obiectul se pune înapoi în sac. În varianta următoare, obiectele sunt mai greu de identificat (un tren mic din lemn, siluete decupate), iar în altă variantă elevul spune și din ce material este făcut obiectul. Prin acest exercițiu se formează memoria de recunoaștere și percepția tactil-kinestezică, se organizează percepțiile spațiale și se leagă imaginea tactilă de cuvânt; fiecare exercițiu are denumire, scop, material, instrucțiune, variante cu dificultate progresivă și evaluare.

Două funcții ale terapiei ocupaționale

Terapeutul ocupațional urmărește două lucruri:

• recuperarea deprinderilor pierdute sau slab formate: elevul își recapătă, prin activități de viață cotidiană, de muncă și de joc, o deprindere pe care a pierdut-o sau pe care o stăpânește la un nivel scăzut din cauza dizabilității; prin această funcție, nivelul de funcționare al persoanei este dezvoltat, menținut și recuperat pentru cât mai mult timp;
• învățarea de deprinderi noi, compensatorii: elevul învață deprinderi și abilități noi în locul celor pe care nu le mai are sau nu le poate avea, iar componentele valide ale persoanei preiau funcțiile afectate; funcția privește compensarea deficiențelor funcționale și prevenirea destructurării altor funcții, împreună cu inducerea încrederii în forțele proprii.

Specificul desfășurării procesului de terapie ocupațională

Procesul de terapie ocupațională se desfășoară în patru faze: întâi se evaluează și se interpretează nevoile subiectului, apoi se planifică intervenția, se aleg și se adaptează echipamentele, iar la sfârșit se înregistrează și se apreciază progresele. Evaluarea, făcută de psiholog și de terapeut, prin observație, interviu, teste și liste de control, urmărește motricitatea generală și fină, percepția și coordonarea mișcărilor, aptitudinile cognitive, sociale și de comunicare și deprinderile de viață cotidiană. Planul de intervenție identifică problemele elevului și cauzele lor, fixează obiectivele sub formă de performanțe, stabilește durata, mediul și echipamentele, prevede activități din toate cele trei domenii (viață cotidiană, muncă, joc) și se încheie cu evaluarea performanțelor și cu hotărârea de a continua sau de a opri intervenția. Specific este că organizarea ține seama de tipul dizabilității: la dizabilitatea intelectuală, deprinderile se însușesc prin procedeul înlănțuirii (activitatea descompusă în secvențe mici, învățate în ordine) și prin procedeul modelării (realizarea aproximativă a sarcinii, cu sprijin direct), cu recompense verbale și materiale; la deficiența senzorială, prin activități legate de comunicare, mobilitate și orientare; la toate, în activități prelungite și individualizate, în cooperare cu familia, iar în afara școlii în centre de zi și în ateliere protejate.

Ludoterapia

Ludoterapia (terapia prin joc) este forma de psihoterapie care folosește jocul, conceput deopotrivă ca învățare și ca terapie recuperatorie, realizată cu metode și cu procedee educaționale, care pune în valoare posibilitățile terapeutice ale conținutului programelor școlare pentru elevii cu dizabilități. În terapia complexă recuperatorie integrată, ea este modulul care leagă celelalte module: fiecare categorie de terapie și fiecare tehnică a ei are programe proprii de învățare prin joc, aplicate pe conținutul disciplinelor. Obiectivul ei imediat este educațional, iar cel final este terapeutic: ameliorarea imaturității cognitive, deficitul primar al dizabilității intelectuale.

Jocul ca proces de învățare

Mecanismele jocului sunt mecanismele învățării: manipularea și deplasarea obiectelor elaborează spațiul și timpul senzorial și, treptat, pe cele mintale, iar jocul organizează cunoașterea. Jocul-învățare are trei forme, după Z. P. Dienes: jocul explorator-manipulativ, prin care copilul diferențiază obiectele după însușiri și desparte eul de lume; jocul reprezentativ, în care un obiect ține locul altuia și se formează funcția semiotică; și jocul cu reguli, prin care copilul descoperă legile de asemănare, de deosebire și de succesiune și regulile de comportare. Pentru copilul cu dizabilitate intelectuală, jocul rămâne forma permanentă a procesului de recuperare, fiindcă leagă într-o structură unitară stimulul, întărirea, răspunsul și modificarea comportamentului; fiecare situație de joc devine o situație în care se învață modele cognitive sau comportamentale.

Două jocuri didactice cu elevii cu CES

„Ce s-a schimbat?”, joc didactic pentru terapia cognitivă, clasa a II-a, dizabilitate intelectuală ușoară. Sarcina didactică: recunoașterea obiectului mutat sau luat. Conținutul: obiectele cunoscute din clasă. Regulile: elevii privesc obiectele, închid ochii la semnal, răspunde numai elevul numit. Acțiunea de joc: profesorul așază pe masă cinci obiecte (creion, minge, cub, carte, cană), elevii le denumesc, închid ochii, profesorul mută sau ia un obiect, elevul numit spune ce s-a schimbat și primește un jeton la răspuns corect. Dificultatea crește cu numărul de obiecte și cu schimbări mai fine (obiectul rotit). Jocul antrenează atenția, memoria vizuală și verbalizarea, competențe din planul de intervenție al fiecărui elev.

„La magazin”, joc de rol pentru formarea autonomiei personale și sociale, clasa a IV-a, dizabilitate intelectuală moderată. Sarcina didactică: folosirea formulelor de comunicare și a banilor în situația de cumpărare. Conținutul: produsele alimentare, monedele și bancnotele de valori mici. Regulile: cumpărătorul salută, cere produsul, întreabă prețul, plătește și mulțumește; vânzătorul răspunde și dă restul. Acțiunea de joc: în colțul amenajat ca magazin, cu cutii de produse și bani de hârtie, elevii joacă pe rând rolurile, cu profesorul ca prim model, iar formulele stau afișate pe tablă; jocul se încheie cu o cumpărătură reală de la chioșcul școlii. Jocul exersează comunicarea, numerația și comportamentul social și pregătește transferul în viața reală.

Două structuri de activități pentru autonomia personală

Autoservirea și igiena personală. Obiectivele: folosirea corectă a obiectelor personale (de toaletă, de îmbrăcat, de masă), cunoașterea acțiunilor din regimul zilnic și formarea deprinderilor de igienă personală și de păstrare a sănătății. Aria de conținut: corpul omenesc (identificarea și denumirea segmentelor, a funcțiilor lor, a senzațiilor proprii), obiectele de toaletă și sala de baie, spălatul pe dinți în ordinea operațiilor, îngrijirea părului, îmbrăcarea și dezbrăcarea, așezarea mesei și strângerea veselei. Modalitatea de realizare: activități practic-aplicative, zilnice, în situații reale, cu procedeul înlănțuirii și cu pictograme, evaluate prin liste de control.

Activitatea „Astăzi avem musafiri la masă!” (aranjarea mesei, clasa a III-a). Obiectivele generale: consolidarea deprinderilor de comportare civilizată în familie, dezvoltarea unor deprinderi practic-gospodărești, a atenției și a vocabularului. Obiectivele operaționale: la sfârșitul activității elevii vor ști să denumească și să recunoască obiectele de veselă, să le folosească și să le aleagă după utilitatea lor, să aranjeze corect masa și să folosească formulele de politețe („poftim”, „mulțumesc”). Metodele: conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, jocul și munca independentă. Materialul: vesela în mărime naturală sau în miniatură, fața de masă, șervețelele, păpuși și jucării ca „musafiri”, tacâmuri din hârtie pentru fiecare elev. Desfășurarea: profesorul arată cum se așază masa, elevii exersează pe tacâmurile din hârtie, apoi aranjează pe grupe masa pentru „musafiri” și îi servesc, folosind formulele de politețe.

Opinie: autonomia personală este condiția integrării în comunitate

Consider că autonomia personală este condiția integrării în comunitate. Primul argument este practic: persoana care nu se poate spăla, îmbrăca, hrăni și deplasa singură depinde permanent de altcineva, iar dependența o ține în familie sau în instituție, oricâte drepturi i-ar recunoaște legea; nivelurile integrării, fizic, funcțional, social, presupun toate o persoană care funcționează în mediu. Al doilea argument este psihologic: deprinderile de autoservire și de deplasare formate în școală îi dau elevului imaginea de sine a unei persoane capabile și încrederea de a intra în relație cu ceilalți, iar comunitatea o acceptă pe măsura acestei capacități. Al treilea argument este cel al școlii speciale: programul de autonomie personală și socială urmărește explicit independența copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel obișnuit, deci integrarea este scopul lui declarat, nu o urmare întâmplătoare. Legătura este însă în ambele sensuri: autonomia se formează numai în situații reale din comunitate, iar comunitatea care nu îi oferă copilului cu dizabilitate aceste situații îl împiedică să devină autonom.

Concluzie

Activitățile educațional-terapeutice, de la stimularea cognitivă și exercițiile senzorio-motorii la terapia ocupațională, la ludoterapie și la formarea autonomiei personale, formează un sistem în care fiecare modul pregătește și completează pe celelalte: cunoașterea organizată face posibilă acțiunea, acțiunea prin joc și prin muncă formează deprinderile, iar deprinderile de autonomie deschid drumul spre integrarea în comunitate, scopul pentru care există învățământul special.