Profesorul de sprijin și metodica citit-scrisului

1. Patru activități ale profesorului itinerant și de sprijin

1. Evaluarea psihopedagogică a elevului și participarea la întocmirea planului de intervenție personalizat, împreună cu echipa multidisciplinară.
2. Activitatea de sprijin în clasă, alături de cadrul didactic, în timpul lecției, prin adaptarea sarcinilor și ghidarea elevului.
3. Activitatea individuală sau pe grup mic, în afara clasei, pentru obiectivele proprii din planul de intervenție personalizat.
4. Consilierea cadrelor didactice și a familiei, împreună cu adaptarea materialelor și a instrumentelor de evaluare.

2. Metodica predării-învățării citit-scrisului

Trei structuri perceptiv-motrice de bază și rolul lor

Structurile enumerate:

1. Schema corporală și lateralitatea
2. Orientarea și structurarea spațială
3. Orientarea și structurarea temporală, împreună cu ritmul

Rolul formării lor pentru învățarea citit-scrisului. Literele nu se deosebesc între ele prin formă, ci în bună măsură prin poziția în spațiu: b, d, p și q sunt același semn întors în patru feluri, la fel m și w, n și u. Fără orientare spațială fixată pe propriul corp și transferată apoi asupra foii, elevul nu le poate deosebi, iar în scris apar inversiunile de litere și scrierea în oglindă. Schema corporală și lateralitatea sunt temelia acestei orientări: raportul dreapta–stânga se învață întâi pe propriul corp și abia apoi pe pagină, iar o lateralitate nefixată sau încrucișată tulbură direcția scrierii.

Structurarea spațială mai are un rol: scrisul și cititul se desfășoară după o direcție convențională, de la stânga la dreapta și de sus în jos, iar respectarea liniaturii, a spațiilor dintre cuvinte și a așezării în pagină depinde de ea.

Structurarea temporală și ritmul răspund de succesiune. Cuvântul este un șir de sunete în ordine, iar litera scrisă este un șir de mișcări în ordine; fără percepția succesiunii apar omisiunile, inversiunile de silabe și dificultatea de a păstra rândul. Ritmul intervine și la despărțirea în silabe și la citirea cu intonație.

Două faze premergătoare ale însușirii citit-scrisului

1. Dezvoltarea limbajului oral și educarea auzului fonematic. Faza cuprinde îmbogățirea vocabularului, corectarea pronunției și, mai ales, formarea capacității de a deosebi auditiv sunetele limbii între ele și de a face analiza și sinteza fonetică: despărțirea cuvântului în silabe, apoi în sunete, recunoașterea sunetului inițial și final, alcătuirea cuvântului din sunete rostite separat. E faza hotărâtoare, fiindcă metoda fonetică analitico-sintetică, folosită la însușirea citit-scrisului, se sprijină în întregime pe aceste operații: un elev care nu aude deosebirea dintre s și ș nu o va scrie.

2. Dezvoltarea motricității fine a mâinii, prin exercițiile pregrafice. Faza cuprinde exerciții de mobilitate a degetelor și a încheieturii, formarea prehensiunii corecte a instrumentului de scris, exersarea presiunii potrivite și trasarea elementelor grafice de bază: linii verticale, orizontale și oblice, bastonașe, cârlige, bucle, ovale, mai întâi pe spații mari și apoi tot mai mici, cu trasare peste punctat și abia la urmă liberă. Fără ea, litera nu poate fi executată, oricât de bine ar fi recunoscută.

Cele trei etape ale învățării citit-scrisului

1. Etapa preabecedară (prealfabetară). Elevul nu învață încă litere. Se lucrează la pregătirea celor două operații pe care se sprijină totul: la nivel oral, dezvoltarea vocabularului, educarea auzului fonematic și exersarea analizei și sintezei fonetice, prin despărțirea cuvântului în silabe și în sunete; la nivel grafic, exercițiile pregrafice pentru motricitatea fină și elementele grafice de bază. Se adaugă familiarizarea cu cartea și cu scrisul, adică deprinderea de a răsfoi, de a urmări rândul, de a înțelege că semnele de pe hârtie transmit un mesaj. La elevii cu dizabilități, etapa aceasta este mult mai lungă decât la ceilalți, iar scurtarea ei este cauza cea mai frecventă a eșecului de mai târziu.