A. Avantajele și limitele integrării școlare

Introducere

Integrarea școlară a copiilor cu cerințe educaționale speciale este una dintre urmările practice ale principiului normalizării: persoanei cu dizabilitate i se asigură condiții de viață și de educație cât mai apropiate de cele ale celorlalți membri ai comunității. Reușita integrării nu depinde numai de copil, ci și de resursele societății și de atitudinile celor din jurul lui. În cele ce urmează sunt definite integrarea școlară și integrarea socială, sunt prezentate avantajele și limitele integrării, atitudinile elevilor, ale părinților și ale profesorilor și cele două principii prin care se formează atitudinile favorabile integrării.

Cuprins

Integrarea școlară și integrarea socială

Integrarea școlară este procesul prin care copiii considerați ca având cerințe educative speciale participă, în școala de masă și în clasa obișnuită, la activitățile educative formale și la cele nonformale. Școala este, după familie, principala instanță de socializare a copilului; de aceea integrarea școlară este o particularizare a integrării sociale și pregătește integrarea de mai târziu în viața comunității, prin conduitele, atitudinile și capacitățile pe care le formează.

Integrarea socială este ansamblul relațiilor sociale pe care persoana cu cerințe speciale le stabilește în comunitate: cu vecinii, cu colegii de muncă, cu funcționarii publici. Aceste relații depind de atitudinile de respect și de stimă și de felul în care oamenii obișnuiți interacționează cu persoana cu dizabilitate. Integrarea socială este unul dintre nivelurile integrării, care, după B. Nirje, înseamnă a ți se permite să fii tu însuți printre ceilalți.

Avantajele integrării în școala de masă

Pentru copiii cu CES:

• au acces la o programă mai diversificată și la o socializare mai largă decât în școala specială și își dezvoltă sociabilitatea lucrând alături de ceilalți copii;
• contactul cu exigențele mai ridicate ale școlii obișnuite le stimulează performanțele școlare.

Pentru familii:

• copilul poate urma școala din localitate și rămâne cu familia și în comunitatea lui;
• intervenția poate începe de timpuriu: profesorul itinerant lucrează cu familia de când copilul este foarte mic și îi instruiește pe părinți cum să îl ajute.

Pentru cadrele didactice:

• profesorii din școala obișnuită se informează despre nevoile individuale ale elevilor cu deficiențe și dobândesc experiență de la colegii din școala specială;
• profesorii din școala specială au posibilități de predare mult mai largi.

Pentru comunitate:

• copiii obișnuiți învață despre deficiențe și ajung să îi înțeleagă pe colegii lor cu CES, iar înțelegerea, acceptarea și protejarea acestora se obțin mai ușor chiar în grupurile sociale obișnuite;
• formele de integrare individuală, cu profesor itinerant, nu cer cheltuieli mari pentru construirea de noi clădiri școlare sau pentru amenajarea de noi clase.

Două limite ale integrării școlare

Orice strategie de integrare se elaborează pe baza a două analize, una macrosocială și una microsocială; dacă la aceste niveluri nu există semnale favorabile, eficiența integrării rămâne nesigură.

La nivel macrosocial: integrarea depinde de disponibilitatea și de interesul societății, arătate de cadrul legislativ, de sprijinul economic și logistic și de factorii de decizie. Limita principală la acest nivel este numărul insuficient de profesori de sprijin și de profesori itineranți față de nevoile existente, într-un sistem de educație integrată care se dezvoltă lent. Opinia publică poate fi și ea o limită: unii oameni acceptă integrarea ca principiu, dar au o atitudine de reținere sau de respingere atunci când chiar copiii lor învață alături de copii cu CES.

La nivel microsocial: integrarea depinde de disponibilitatea și de interesul cadrelor didactice de a o susține în clasele lor, fiindcă educația integrată nu se poate face prin dispoziții impuse, și de acordul părinților care au copii în clasele respective. Limita de la acest nivel ține de clasa concretă: clasele de masă au adesea prea mulți elevi pentru ca integrarea să fie posibilă, iar profesorul nu poate face întotdeauna față abordării diferențiate a tuturor elevilor. Într-o clasă cu doi-trei copii cu deficiențe, aceștia riscă să fie neglijați, dacă profesorul nu are timpul și pregătirea necesare lucrului diferențiat.

Atitudinile actorilor educaționali

Elevii tipici. Nepregătiți, colegii pot avea atitudini negative față de copilul cu CES, iar acesta se poate izola tot mai mult. Integrarea permite însă, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, ca elevii tipici să înțeleagă corect problemele colegului lor și posibilitățile lui de a participa la viața comunității. Atitudinea lor devine favorabilă atunci când sunt informați și pregătiți să interacționeze cu elevul integrat, când lucrează împreună cu el și când școala îi încurajează pe toți copiii să comunice și să se împrietenească.

Părinții elevilor tipici. Mulți părinți acceptă integrarea ca principiu, dar devin rezervați sau o resping atunci când copilul lor învață într-o clasă cu copii cu CES. În dezbaterile din Germania s-a arătat că, dacă integrarea ar deveni obligatorie, ar apărea inițiative de înființare a unor școli private pentru elevii tipici. Consilierea lor înainte de includerea elevului cu CES în clasă previne reacțiile de respingere, iar acordul lor evită stările de tensiune și de conflict de pe parcurs.

Cadrele didactice. Unii profesori din școlile obișnuite privesc integrarea cu neîncredere și o consideră o îndatorire în plus, care le îngreunează munca. Atitudinea lor este hotărâtoare, fiindcă ei aplică integrarea la clasă în fiecare zi. Ea devine favorabilă atunci când sunt informați despre aspectele teoretice și metodice ale incluziunii pentru fiecare caz, când primesc sprijin de la profesorul de sprijin și de la specialiști și când știu să individualizeze predarea și să elaboreze programe educative personalizate.

Principiul informării și principiul colaborării

Principiul informării. Reprezentările greșite despre educarea copiilor cu deficiențe rezultă adesea din dezinformare sau din informări unilaterale despre viața acestor copii. De aceea prima etapă a introducerii practicilor incluzive într-o școală este sensibilizarea, prin informarea pe toate căile a conducerii, a cadrelor didactice, a elevilor, a personalului administrativ și a părinților. Informarea se adresează:

• elevilor clasei, pregătiți să îl sprijine pe colegul cu CES și să interacționeze cu el;
• părinților elevilor tipici, pentru a se preveni reacțiile de respingere;
• cadrelor didactice, despre aspectele teoretice și metodice ale incluziunii pentru fiecare caz;
• familiei copilului cu CES, despre avantajele și limitele integrării.

Principiul colaborării. Integrarea reușește atunci când cei implicați lucrează împreună. Colaborarea are loc:

• între profesorul clasei și profesorul de sprijin, care elaborează împreună planul de intervenție personalizat și adaptarea curriculară;
• între școală și echipele interdisciplinare care asigură evaluarea și asistența psihopedagogică;
• între școală și familia copilului cu CES, implicată în evaluare și în alcătuirea programului personalizat;
• între școală și părinții celorlalți elevi, încurajați să se implice în viața școlii;
• între școala specială și școala obișnuită, prin schimb de vizite, de materiale și de experiență.

Concluzie

Integrarea școlară aduce avantaje copiilor cu CES, familiilor lor, cadrelor didactice și comunității, dar are limite care țin de resursele sistemului de învățământ și de condițiile din fiecare clasă. Informarea și colaborarea schimbă atitudinile elevilor, ale părinților și ale profesorilor și fac ca prezența copilului cu CES în clasa obișnuită să ducă la integrarea lui socială.

B. Clasificarea deficiențelor

a) Trei categorii de deficiențe

Deficiența mintală este reducerea semnificativă a capacităților psihice, care dereglează reacțiile și mecanismele de adaptare ale persoanei la condițiile mereu schimbătoare ale mediului și la standardele de conviețuire socială din comunitatea ei și o pune într-o situație de incapacitate și de inferioritate față de ceilalți. Este o deficiență globală: afectează întreaga personalitate (dezvoltarea intelectuală, afectivă, psihomotrică și adaptiv-comportamentală), adaptarea socioprofesională și gradul de autonomie personală și socială.

Deficiențele senzoriale sunt deficiențele produse de disfuncții sau de tulburări ale analizatorului auditiv (deficiența de auz) sau ale analizatorului vizual (deficiența de vedere). Ele au urmări importante asupra relației persoanei cu mediul, asupra dezvoltării proceselor psihice, asupra conduitei și asupra modului ei de viață.

Deficiențele fizice și/sau neuromotorii sunt tulburările care privesc mai ales motricitatea persoanei. Deficiențele fizice scad forța și mobilitatea organismului, prin modificări patologice localizate la nivelul întregului corp sau al unor segmente; deficiențele neuromotorii sunt produse de afectarea structurilor și a funcțiilor neuronale, centrale sau periferice, care asigură funcționarea mecanismului neuromuscular. Ele au urmări și asupra imaginii de sine și asupra relațiilor persoanei cu cei din jur.

b) Câte trei tipuri de deficiențe

Deficiențe mintale, după valoarea coeficientului de inteligență:

• deficiența mintală ușoară (QI = 50/55–75);
• deficiența mintală moderată (QI = 35/40–50/55);
• deficiența mintală severă sau mijlocie (QI = 20–35/40);
• deficiența mintală profundă sau gravă (QI = 0–20).

Deficiențe senzoriale:

• hipoacuzia, pierderea parțială a auzului: ușoară (20–40 dB), medie (40–70 dB) sau severă (70–90 dB);
• surditatea (cofoza), pierderea profundă a auzului, de peste 90 dB;
• ambliopia, scăderea acuității vizuale: ușoară, medie sau forte;
• cecitatea, relativă (cu perceperea luminii și a mișcărilor mâinii) sau absolută (fără perceperea luminii).

Deficiențe fizice și/sau neuromotorii:

• malformațiile congenitale ale aparatului locomotor și ale membrelor;
• tulburările procesului de creștere: rahitismul, piciorul plat, malformațiile coloanei vertebrale (cifoza, scolioza);
• sechelele posttraumatice, de exemplu paraplegia posttraumatică;
• deficiențele preponderent neurologice: sechelele encefalopatiilor cronice infantile (hemiplegia și diplegia spastică, sindroamele atetozice și ataxice, infirmitatea motorie cerebrală), sechelele poliomielitice, spina bifida, distrofiile neuromusculare.