Mijloace de învățământ și metode specifice psihopedagogiei speciale

A. Două tipuri de mijloace de învățământ

Tipul 1: mijloacele intuitiv-concrete și de substituție

Caracteristici. Cuprind obiectele reale din mediul apropiat, mulajele, machetele, materialele în relief, jetoanele, imaginile și pictogramele, adică tot ce îi dă elevului acces direct, prin simțuri, la obiectul de cunoscut sau la un înlocuitor fidel al lui. Se adresează mai multor analizatori deodată, ceea ce le face potrivite unei gândiri legate de concret și îngăduie compensarea: ce nu poate fi cunoscut pe un canal se cunoaște pe altul. Sunt ieftine, se pot confecționa de profesor și se pot adapta fiecărui elev. Caracterul lor terapeutic-compensator vine din faptul că se așază la începutul drumului concret — semiconcret — abstract și se retrag treptat, pe măsură ce noțiunea se consolidează.

Tipul 2: mijloacele tehnice audio-vizuale și informatice, inclusiv tehnologiile asistive

Caracteristici. Cuprind videoproiectorul, materialele video, softurile educaționale, tabla interactivă, precum și tehnologiile asistive: sinteza vocală, afișajul Braille, programele de mărire a caracterelor, aplicațiile de comunicare augmentativă, tastaturile adaptate. Însușirea lor de bază este interactivitatea: elevul acționează, iar dispozitivul răspunde imediat, ceea ce îngăduie repetarea de oricâte ori, în ritm propriu, cu dificultate reglabilă și fără ca greșeala să fie sancționată social. Caracterul terapeutic-compensator este aici cel mai limpede: pentru o parte dintre elevi, tehnologia asistivă nu ușurează accesul la conținut, ci îl face cu putință, înlocuind funcția afectată.

Exemplificarea utilizării unui mijloc de învățământ

Mijlocul precizat: materialul didactic în relief — planșe tactile, contururi în relief, mulaje.

Contextul. Elev de clasa a III-a cu cecitate congenitală, integrat cu profesor de sprijin. Disciplina Cunoașterea mediului, tema: părțile componente ale plantei.

Modalitatea de utilizare. Elevul primește întâi planta reală, într-un ghiveci: explorează cu ambele mâini, condus de profesor, de la rădăcină spre vârf, denumind pe rând ce întâlnește — rădăcina scoasă din pământ și spălată, tulpina, frunza, floarea. Explorarea se face sistematic, de la contur spre detaliu, fiindcă la elevul nevăzător percepția este succesivă, nu simultană, iar imaginea întregului se construiește din părți, în ordine.

Se trece apoi la planșa în relief, care redă aceeași plantă schematic, cu contur reliefat și cu texturi diferite pentru fiecare parte. Elevul regăsește pe planșă, prin pipăit, ceea ce a explorat pe planta reală, iar profesorul așază lângă fiecare parte eticheta în Braille cu denumirea ei. Verificarea se face invers: profesorul numește o parte, elevul o găsește pe planșă și o denumește.

Ce trebuie respectat. Materialul se dă în mână, nu se arată; explorarea se conduce prin cuvânt și, la nevoie, prin ghidarea mâinii, nu prin corectare; se lasă timp, fiindcă pipăitul cere mai mult decât privirea; se folosesc puține elemente pe planșă, ca esențialul să nu se piardă între detalii, și texturi bine deosebite între ele.

B. Două metode specifice psihopedagogiei speciale, exemplificate

Metoda 1: analiza sarcinii, cu înlănțuire inversă și sprijin dozat

În ce constă. Metoda, numită și fragmentarea operațiilor în secvențe mici, presupune descompunerea unei activități complexe în pași mărunți, succesivi și observabili, învățați pe rând și înlănțuiți treptat până la refacerea activității întregi. Profesorul execută el însuși activitatea, notează fiecare mișcare distinctă, verifică dacă pasul obținut poate fi executat dintr-o dată de elev și, dacă nu, îl împarte mai departe. E o metodă proprie psihopedagogiei speciale, fiindcă răspunde volumului redus al memoriei de lucru și incapacității acestor elevi de a desprinde singuri ordinea operațiilor dintr-o demonstrație făcută în întregime.