A. Problematica psihopedagogiei integrării

Definirea celor trei concepte

Integrarea este procesul prin care copilul cu cerințe educative speciale este cuprins în structurile obișnuite ale școlii și ale comunității, primind sprijinul de care are nevoie ca să facă față cerințelor acestui mediu. Presupune deopotrivă plasarea lui alături de ceilalți și pregătirea lui pentru a se adapta mediului comun, prin servicii de sprijin. Ea se desfășoară pe mai multe niveluri — fizic, funcțional, social, societal —, iar oprirea la primul dintre ele produce ceea ce literatura numește integrare formală.

Incluziunea este procesul prin care școala și societatea se schimbă ele însele pentru a răspunde diversității tuturor copiilor, astfel încât fiecare să învețe și să participe alături de ceilalți, în școala din comunitatea lui. Ea nu privește doar copiii cu dizabilități, ci pe toți cei expuși marginalizării, iar schimbarea cerută atinge curriculumul, metodele, evaluarea, organizarea clasei și atitudinile. Deosebirea de fond față de integrare stă în răspunsul la întrebarea cine se adaptează: la integrare, copilul se adaptează școlii; la incluziune, școala se schimbă pentru copil.

Diferențierea este adaptarea procesului de predare-învățare-evaluare la particularitățile individuale ale elevilor din aceeași clasă: la nivelul lor de achiziție, la ritmul, la stilul de învățare și la interesele lor. Se realizează prin sarcini de dificultate și de volum diferite, prin materiale adaptate, prin timp de lucru diferit, prin forme variate de organizare și prin evaluare raportată la progresul fiecăruia. Diferențierea este instrumentul practic prin care incluziunea devine lucru făcut în clasă: fără ea, principiul rămâne o declarație.

Două modalități de favorizare a integrării

1. Adaptarea curriculară și diferențierea sarcinilor de învățare.

Modalitatea constă în așezarea conținutului, a metodelor și a evaluării pe nivelul real al elevului, stabilit prin evaluarea inițială și consemnat în planul de intervenție personalizat. Se lucrează prin analiza sarcinii, adică prin descompunerea ei în pași mărunți, prin materiale accesibile, cu text simplificat și sprijin vizual, prin timp de lucru mărit și prin sarcini gradate pe niveluri, astfel încât toți elevii să lucreze la aceeași temă, dar fiecare la nivelul lui. Evaluarea se raportează la progresul propriu al elevului. Fără această modalitate, integrarea se oprește la nivelul fizic, fiindcă elevul nu poate urmări ce se predă.

2. Asigurarea serviciilor de sprijin.

Modalitatea presupune prezența profesorului itinerant și de sprijin, care lucrează atât individual cu elevul, cât și în clasă, alături de învățător, precum și accesul la terapiile specifice: logopedică, psihomotrică, ocupațională, consiliere psihologică. Echipa multidisciplinară urmărește cazul și revizuiește periodic planul de intervenție. Sprijinul acordat în clasă are un efect pe care cel din afara ei nu îl are: elevul nu este scos din activitatea comună, deci nu este marcat ca deosebit, iar cadrul didactic învață, lucrând alături de specialist, procedee pe care le poate folosi apoi și singur.

Caracteristicile școlii incluzive

Din perspectiva psihopedagogiei integrării, școala incluzivă se recunoaște după câteva trăsături.

Primește toți copiii din comunitatea ei, indiferent de dizabilitate, de origine socială sau etnică și de nivelul rezultatelor, fără a-i selecta la intrare. Își schimbă propria organizare în loc să ceară copilului să se potrivească: curriculum flexibil, metode active și diferențiate, evaluare raportată la progres, forme variate de organizare a activității. Aduce sprijinul în clasă, prin profesorul de sprijin care lucrează alături de învățător, în loc să scoată elevul din activitatea comună. Privește diferența ca stare firească și ca resursă, nu ca problemă de rezolvat, iar climatul ei se întemeiază pe acceptare și pe siguranță. Lucrează în echipă și în parteneriat cu familia și cu comunitatea, cu obiective comune, consemnate în planul de intervenție personalizat. În sfârșit, are așteptări înalte pentru toți elevii: adaptarea cerinței nu înseamnă coborârea ei sub potențialul real.

Școala incluzivă nu are, așadar, elevi obișnuiți și elevi „de sprijin” alături de ei; are o singură categorie de elevi, cu nevoi diferite.

Punct de vedere privind avantajele integrării școlare

Formularea punctului de vedere. Consider că integrarea școlară a copiilor cu CES aduce câștiguri nu numai elevului integrat, ci deopotrivă colegilor lui, cadrelor didactice și comunității, cu condiția ca ea să fie însoțită de sprijinul necesar.

Argumentarea. Pentru elevul cu CES, câștigul dintâi este mediul de învățare mai stimulativ: modelele de limbaj și de comportament oferite de colegi grăbesc achizițiile și exersează comunicarea în situație reală, ceea ce rezolvă în parte dificultatea lui cea mai mare, transferul. Al doilea câștig este evitarea etichetării și a izolării produse de școlarizarea separată, cu urmări asupra imaginii de sine și asupra șanselor de integrare de mai târziu. Al treilea este că el rămâne în familie și în comunitatea lui, fără despărțirea pe care o presupune internatul.

Pentru colegii tipici, câștigul este unul moral și social: cresc într-un mediu în care diferența este stare firească, învață să ajute fără să compătimească și își formează atitudini care se vor răsfrânge mai târziu asupra întregii comunități, fiindcă ei sunt viitorii angajatori și vecini.

Pentru cadrele didactice, lucrul cu diversitatea le obligă să diferențieze sarcinile și să evalueze raportat la progres, ceea ce îmbunătățește predarea pentru întreaga clasă, iar colaborarea cu profesorul de sprijin le lărgește repertoriul metodic.

Pentru comunitate, integrarea reduce costurile sociale pe termen lung, prin creșterea autonomiei și a șanselor de angajare, în locul dependenței permanente de servicii.

Adaug însă condiția din formularea de la început: fără profesor de sprijin, fără curriculum adaptat și fără pregătirea colectivului, integrarea rămâne formală, iar avantajele de mai sus nu se produc.

B. Pregătirea pentru viață a copiilor și tinerilor cu CES

Introducere și valorificarea textului dat

Textul dat spune două lucruri care hotărăsc felul în care se face pregătirea pentru viață. Întâi, că psihopedagogia specială este o știință interdisciplinară, așezată la confluența dintre psihologie, pedagogie, medicină și sociologie, ceea ce înseamnă că formarea abilităților și a deprinderilor nu poate fi treaba unui singur specialist, ci a unei echipe. Al doilea, și mai important: acțiunile ei au deopotrivă caracter formativ și corectiv-terapeutic, iar finalitatea lor este inserția și reinserția psihosocială eficientă. De aici decurge criteriul după care se alege ce se predă: nu ce urmează în programă, ci ce îi folosește persoanei ca să trăiască și să lucreze printre ceilalți. Prezentarea care urmează arată locul disciplinei, noțiunile cu care lucrează, două activități concrete de pregătire pentru viață și rostul orientării școlare și profesionale.

Locul psihopedagogiei speciale în ansamblul științelor psihopedagogice

Psihopedagogia specială este o ramură de sine stătătoare a științelor educației, alături de teoria educației, teoria instruirii, didacticile disciplinelor, managementul educațional și educația permanentă. Se deosebește de pedagogia generală prin obiectul ei: aceasta din urmă lucrează cu dezvoltarea tipică și cu mijloacele potrivite ei, în timp ce psihopedagogia specială studiază dezvoltarea care urmează alt curs și construiește mijloacele potrivite acesteia.

Locul ei este totodată unul de graniță. Își ia din psihologie cunoașterea proceselor psihice și a legilor dezvoltării, din pedagogie teoria educației, didactica și evaluarea, din științele medicale etiologia și diagnosticul, iar din sociologie și asistență socială înțelegerea mediului familial și comunitar. Nu se confundă însă cu niciuna dintre ele: le folosește datele pentru un scop propriu, acela al educării, recuperării, compensării și integrării socio-profesionale.

Ea cuprinde, la rândul ei, ramuri specializate pe tipuri de dizabilitate: psihopedagogia persoanelor cu dizabilitate intelectuală, surdopsihopedagogia, tiflopsihopedagogia, logopedia, psihopedagogia deficiențelor fizice și neuromotorii, a deficiențelor asociate și a tulburărilor de comportament.

Semnificația celor patru noțiuni

Cerințele educaționale speciale (CES) desemnează necesitățile educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educației, care cer o școlarizare adaptată particularităților individuale sau caracteristice unei deficiențe, precum și o intervenție specifică, prin reabilitare și recuperare. Sintagma mută întrebarea de la ce are copilul la de ce are nevoie ca să învețe, iar aria ei este mai largă decât cea a dizabilității.

Dizabilitatea este termenul generic care acoperă deficiențele, limitările de activitate și restricțiile de participare ale unei persoane. Ea nu se află în întregime în persoană, ci rezultă din întâlnirea dintre starea ei de sănătate și barierele mediului fizic, de comunicare și de atitudine.

Integrarea socială este procesul prin care persoana cu dizabilități ajunge să participe la viața comunității cu drepturi și responsabilități egale: relații cu ceilalți, acces la servicii, la locuință, la muncă și la petrecerea timpului liber, precum și acceptare din partea celorlalți.

Compensarea este procesul de restructurare prin care funcțiile afectate sunt suplinite, total sau parțial, de funcțiile rămase nealterate, astfel încât persoana își reface echilibrul cu mediul. Se sprijină pe plasticitatea sistemului nervos și are două forme: spontană și dirijată, cea din urmă organizată prin intervenție psihopedagogică.

Două activități de formare a competențelor pentru pregătirea pentru viață

1. Cumpărăturile la magazinul din cartier

Contextul. Grupă de elevi de clasa a VII-a, învățământ special, dizabilități intelectuale ușoare și moderate. Disciplina Formarea autonomiei personale, activitate desfășurată săptămânal, în afara școlii.

Desfășurarea. În clasă, fiecare elev primește o listă cu imagini, cu două-trei produse, și o sumă în bancnote mici; se repetă formulele de adresare și se numără banii. La magazin, elevii caută produsele pe raft, verifică prețul de pe etichetă, întreabă vânzătorul unde se află un produs pe care nu îl găsesc, plătesc la casă și verifică restul. Profesorul rămâne la câțiva pași în urmă și intervine numai când elevul se blochează. La întoarcere, fiecare povestește ce a cumpărat și cât a dat, iar bonul se lipește pe fișa de activitate.

Competențele formate. Folosirea banilor în situație reală, recunoașterea produselor și a prețurilor, comunicarea cu o persoană necunoscută, orientarea în spațiul magazinului, comportamentul într-un loc public și deprinderea de a duce o sarcină până la capăt în afara școlii.

2. Atelierul de preprofesionalizare

Contextul. Elevi de 16-17 ani dintr-o școală profesională specială, atelierul de horticultură. Grupa are în îngrijire solarul școlii.

Desfășurarea. Elevii pregătesc pământul, seamănă răsaduri în ghivece pe care le etichetează singuri, udă după un grafic afișat, plivesc și repică. Fiecare are o sarcină fixă și una rotativă, iar la sfârșitul săptămânii se verifică împreună ce s-a făcut. Răsadurile se pregătesc apoi pentru târgul școlii, unde elevii le vând.

Competențele formate. Deprinderi de lucru cu unelte, respectarea succesiunii operațiilor și a unui program, măsurarea și dozarea, colaborarea în colectivul de muncă, responsabilitatea față de o sarcină care revine periodic. Activitatea scoate totodată la iveală înclinațiile reale ale elevului, pe care se sprijină apoi orientarea lui profesională.

Necesitatea consilierii și orientării școlare și profesionale

Consilierea și orientarea sunt necesare pentru că decizia privind parcursul elevului cu CES nu se poate lua nici după diagnostic, nici după dorința familiei, ci după aptitudinile lui reale, iar acestea se descoperă numai prin evaluare și prin activitate practică. Un tânăr cu dizabilitate intelectuală ușoară poate avea dexteritate manuală bună, care îl face apt pentru o meserie; o hotărâre luată exclusiv pe temeiul coeficientului de inteligență i-ar închide această cale.

Necesitatea se susține și pe faptul că trecerea de la școală la muncă este etapa cea mai riscantă din viața acestor tineri: sprijinul instituțional se rărește tocmai atunci când cerințele cresc, iar fără însoțire mulți se opresc acasă, indiferent de nivelul pregătirii. Consilierea pregătește această trecere prin activități de preprofesionalizare, prin cunoașterea meseriilor accesibile, prin exersarea comportamentului la interviu și la locul de muncă și prin legătura cu angajatorii.

Consilierea se adresează, în sfârșit, și familiei, ale cărei așteptări sunt adesea fie prea mari, fie prea mici. Ambele extreme sunt dăunătoare: prima produce eșec și descurajare, a doua lasă nefolosit un potențial care nu se mai recuperează. Orientarea realistă, făcută împreună cu familia, este condiția ca pregătirea pentru viață să se încheie cu o inserție reală.

Concluzie

Pregătirea pentru viață a elevilor cu CES decurge direct din caracterul interdisciplinar și din finalitatea psihopedagogiei speciale, așa cum le formulează textul dat. Ea cere o echipă, nu un singur specialist, îmbină formarea cu terapia și își alege conținutul după criteriul utilității pentru viața persoanei. Autonomia personală, capacitatea de muncă și orientarea potrivită aptitudinilor reale sunt cele trei căi prin care școala specială ajunge la inserția psihosocială pe care textul o numește finalitate.