A. Psihopedagogia integrării copiilor cu CES în școala de masă

Obiectul psihopedagogiei integrării, ramură a psihopedagogiei speciale constituită în anii ‘60, este învățământul organizat pe școli incluzive, capabil să răspundă cerințelor educaționale speciale ale tuturor copiilor. Apariția ei a fost determinată de respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în primul rând a dreptului fiecărui copil la o educație egală, potrivită cerințelor lui, și a dus la renunțarea la segregarea elevilor cu deficiențe în școli speciale.

Integrare, incluziune, diferențiere

Integrarea este relația care se stabilește între individ și societate, prin care persoana cu dizabilitate este cuprinsă în mediile obișnuite de viață și de educație; după B. Nirje, a fi integrat înseamnă a ți se permite să fii tu însuți printre ceilalți. Nivelurile integrării, ordonate de la simplu la complex, sunt:

• integrarea fizică: satisfacerea nevoilor de bază, locuința în zone rezidențiale, clase și grupe în școli obișnuite;
• integrarea funcțională: folosirea serviciilor și a facilităților pe care comunitatea le oferă tuturor;
• integrarea socială: relațiile cu vecinii, cu colegii, cu ceilalți membri ai comunității;
• integrarea personală: relațiile cu persoanele semnificative din fiecare perioadă a vieții;
• integrarea societală: drepturile cetățenești și autonomia în deciziile privind propria viață;
• integrarea organizațională: participarea la structurile organizaționale ale comunității.

Integrarea școlară este cuprinderea copilului cu CES în școala de masă, în clase obișnuite, cu sprijinul de care are nevoie.

Incluziunea este principiul, apărut la începutul anilor 1990, după care orice persoană, oricare i-ar fi deficiența sau dificultățile de învățare, este tratată ca membru al societății, iar serviciile speciale de care are nevoie i se oferă în cadrul serviciilor generale, educaționale, sociale și medicale, puse la dispoziția tuturor. Incluziunea este mai largă decât integrarea și o cuprinde: integrarea cere copilului să se adapteze școlii, incluziunea cere școlii să se schimbe ca să răspundă tuturor copiilor; incluziunea totală înseamnă ca copilul cu deficiență să fie membru deplin al unei clase de copii de vârsta lui, în școala din localitate, cu aceleași lecții, cu prieteni și cu participare la viața comunității.

Diferențierea instruirii este strategia de organizare a relației profesor-elev prin care acțiunea instructiv-educativă este adaptată la particularitățile psihofizice ale fiecărui elev, pentru ca acesta să se dezvolte optim și să își valorifice aptitudinile. Diferențierea se poate face:

• la nivelul procesului de învățare;
• la nivelul conținutului învățării;
• la nivelul organizării învățării: frontal, pe grupe, pe subgrupe, individual.

La elevii cu CES, diferențierea curriculară cere ca sarcinile de învățare să fie alese după maturitatea intelectuală și după ritmul de lucru al elevului, nu după vârsta lui cronologică. Ea privește însă toți elevii clasei, fiindcă fiecare are abilități, interese, experiențe de învățare și un stil de învățare proprii.

Două modalități de favorizare a integrării

Profesorul de sprijin sau itinerant. Este cadrul didactic pregătit pentru activitățile de educație și de recuperare ale copiilor cu CES integrați în școala obișnuită. El lucrează cu acești copii în afara orelor, în camera de resurse, dar participă și la lecții, împreună cu profesorul clasei, unde se ocupă de copiii care înțeleg greu mesajul lecției sau nu pot rezolva sarcinile; în clasă, el trebuie să fie un personaj familiar și discret. Atribuțiile lui, stabilite prin metodologia din 2004, sunt, între altele:

• elaborează și realizează, în parteneriat cu cadrele didactice ale clasei, planul de intervenție personalizat și adaptarea curriculară;
• participă la activitățile clasei ca observator, consultant sau coparticipant și ține, în clasă sau în afara ei, activități de intervenție personalizată;
• propune și realizează materiale didactice individualizate;
• evaluează periodic progresul elevilor și reface programul de intervenție personalizat;
• oferă consiliere familiilor elevilor sprijiniți și colaborează cu ele.

Profesorul itinerant are un statut asemănător, dar se deplasează între școlile unei zone și la domiciliul elevilor care nu se pot deplasa la școală.

Curriculumul adaptat și planul de intervenție personalizat. Curriculumul adaptat presupune adaptarea conținuturilor, a metodelor, a mijloacelor și a tehnicilor de lucru la elevii cu CES. La adaptarea conținuturilor se ține seama de volumul de cunoștințe și, mai ales, de particularitățile proceselor psihice ale acestor elevi. Adaptarea se realizează prin:

• extensiune, la elevii cu potențial intelectual neafectat (deficiențe de vedere sau fizice), prin activități suplimentare: alfabetul Braille, dactilemele, limbajul semnelor, orientarea spațială;
• selectarea din curriculumul general a conținuturilor pe care elevii le pot înțelege;
• accesibilizarea și diversificarea conținuturilor, prin simplificare și prin activități individuale, compensatorii și terapeutice.

Planul de intervenție personalizat este documentul scris pe care echipa de intervenție a copilului îl alcătuiește anual. El cuprinde nivelul actual al achizițiilor, obiectivele anuale și pe cele de scurtă durată, serviciile educaționale oferite, perioada intervenției și procedurile de evaluare. Prin el, elevul cu CES învață în aceeași clasă cu ceilalți, după un traseu propriu, iar profesorul clasei, profesorul de sprijin, terapeuții și familia lucrează după aceleași obiective.

Alte modalități sunt informarea și pregătirea colegilor de clasă, ca să interacționeze corespunzător cu elevul inclus, și consilierea părinților elevilor din clasă, ca să se prevină reacțiile de respingere.

Caracteristicile școlii incluzive

Școala incluzivă este școala publică de masă, deschisă tuturor copiilor comunității, oricare ar fi mediul lor de proveniență. În ea învață și copii cu CES, integrați într-o formă sau alta, programul activităților didactice se bazează pe un curriculum individualizat și adaptat, iar cadrele didactice lucrează în parteneriat cu profesorii de sprijin, cu specialiștii în educație specială și cu părinții. Într-o clasă incluzivă sunt integrați, de regulă, între unu și patru copii cu CES.

Din perspectiva psihopedagogiei integrării, școala incluzivă are următoarele caracteristici:

• recunoaște și acceptă deosebirile intelectuale, fizice, psihice și socioculturale dintre elevi și îl abordează individualizat pe fiecare;
• concepe strategiile didactice și oferă servicii specializate după cerințele educaționale ale fiecărui elev;
• vede potențialul fiecărui elev și pornește de la ideea că orice copil învață atunci când are condițiile necesare, când este încurajat și când activitățile au un sens pentru el;
• își valorizează elevii, personalul și părinții și funcționează ca o comunitate a celor care învață;
• încurajează cooperarea, lucrul în echipă și parteneriatul dintre profesori, elevi și părinți;
• are o conducere implicată activ, care nu exercită un control total, și profesori care participă la planificarea curriculară și la decizii;
• urmărește cu strictețe dezvoltarea socială și progresul individual al fiecărui elev.

Declarația de la Salamanca (1994) consideră școlile obișnuite cu orientare incluzivă cel mai important mijloc de combatere a atitudinilor discriminatorii, prin care crește și eficiența întregului sistem educațional.

Punct de vedere: avantajele integrării școlare

Consider că integrarea școlară este, pentru cei mai mulți copii cu CES, forma de educație cea mai favorabilă, cu condiția să fie pregătită și sprijinită. Susțin acest punct de vedere cu următoarele argumente:

• elevul cu CES care învață în școala de masă nu este izolat de mediul obișnuit și de contactul direct cu ceilalți copii; are în jur modele de comunicare, de comportament și de joc ale copiilor de vârsta lui, iar contactul cu exigențele mai ridicate ale clasei obișnuite îi stimulează performanțele școlare;
• integrarea școlară pregătește integrarea socială și profesională de mai târziu: copilul rămâne în familie și în comunitatea lui, iar colegii care cresc alături de el ajung mai ușor să îl înțeleagă, să îl accepte și să îl protejeze chiar în grupurile sociale obișnuite;
• integrarea aduce câștiguri și celorlalți elevi: după Declarația de la Salamanca, solidaritatea dintre copiii cu CES și colegii lor se formează cel mai bine în școlile incluzive.

Recunosc și limitele acestui punct de vedere. Avantajele integrării nu apar fără profesori de sprijin, fără curriculum adaptat și fără pregătirea profesorilor, a colegilor și a părinților, iar învățământul special nu poate fi desființat fără un cadru organizatoric care să îl înlocuiască. De aceea susțin integrarea ca principiu, aplicată treptat și cu discernământ, cu resursele de care are nevoie.

B. Pregătirea pentru viață a copiilor cu CES

Introducere

Textul dat definește psihopedagogia specială prin trei trăsături: este interdisciplinară, la întâlnirea psihologiei, pedagogiei, medicinei și sociologiei; are ca obiect cunoașterea complexă a persoanelor cu cerințe educative speciale; și are ca finalitate acțiunea formativă și corectiv-terapeutică pentru inserția sau reinserția psihosocială. Această ultimă trăsătură arată că finalitatea psihopedagogiei speciale nu este cunoașterea în sine, ci pregătirea persoanei pentru viață: formarea abilităților, a deprinderilor și a capacităților de care are nevoie ca să trăiască, pe cât se poate, independent, între ceilalți. În cele ce urmează sunt prezentate locul psihopedagogiei speciale între științele psihopedagogice, patru noțiuni de bază, două activități de pregătire pentru viață și necesitatea consilierii și a orientării școlare și profesionale.

Cuprins

Locul psihopedagogiei speciale între științele psihopedagogice

Psihopedagogia specială, numită mai demult defectologie, a devenit știință autonomă la întâlnirea dintre psihologie și pedagogie. Progresele acestor două științe, alături de cele ale medicinei, sociologiei, fiziologiei și anatomiei, au permis studierea activității psihice și a comportamentului persoanelor aflate în dificultate și elaborarea unei metodologii educațional-recuperative pentru ele.

Locul psihopedagogiei speciale în ansamblul științelor psihopedagogice se poate descrie prin următoarele trăsături:

• este o știință de sinteză: folosește informații din medicină (pediatrie, neuropsihiatrie, oftalmologie, otorinolaringologie, audiologie), din psihologie, din pedagogie, din sociologie, din asistența socială și din științele juridice, cărora le dă o semnificație proprie;
• are caracter aplicativ: a apărut din nevoia de a cunoaște și de a evalua copilul cu deficiență încă din copilăria mică, pentru ca instruirea și educația lui să fie potrivite capacităților lui psihice și fizice, iar teoria domeniului s-a construit pornind de la această practică;
• s-a diversificat pe subdomenii, după tipul deficienței: psihopedagogia deficienților de intelect, de auz, de vedere, a tulburărilor de comportament, a deficiențelor neuromotorii, a tulburărilor de limbaj și a deficiențelor asociate; la acestea se adaugă un subdomeniu al integrării și incluziunii școlare și sociale și psihopedagogia supradotaților.

Față de medicină, psihopedagogia specială pornește de la constatarea că recuperarea și educația persoanelor cu deficiențe nu se pot limita la tratamentul medical. Orientarea actuală a domeniului este, de aceea, psihopedagogică, iar colaborarea cu specialiștii din științele medicale se păstrează.

Patru noțiuni

• Cerințele educaționale speciale exprimă trebuința unor copii de a li se acorda mai multă atenție și un sprijin educativ suplimentar; fără acestea, șansele lor de acces și de participare școlară și socială nu pot fi egale. Ele pot decurge sau nu dintr-o deficiență și formează un continuum, de la deficiențele profunde până la tulburările ușoare de învățare.
• Dizabilitatea exprimă limitările de activitate și de participare ale persoanei la viața cotidiană; ea arată latura negativă a interacțiunii dintre persoana cu o anumită stare de sănătate și factorii de mediu. Termenul îl înlocuiește treptat pe cel de handicap.
• Integrarea socială este ansamblul relațiilor sociale dintre persoana cu cerințe speciale și oamenii cu care se întâlnește în comunitate: vecinii, colegii de muncă, funcționarii publici. Aceste relații depind de atitudinile de respect și de stimă ale celorlalți. În ordinea nivelurilor integrării, ea vine după integrarea fizică și după cea funcțională.
• Compensarea este înlocuirea unei funcții nedezvoltate sau alterate a unui organ senzorial ori motor prin părțile lui rămase intacte (compensare intrasistemică) și restructurarea funcțiilor altor organe, care preiau funcția afectată (compensare intersistemică). În compensarea tehnică se folosesc și aparate, de exemplu protezele auditive.

Două activități de formare a competențelor pentru viață

„Cumpărături la magazin” (elevi cu deficiență de intelect, clasa a IV-a, formarea autonomiei personale și sociale). Etapa de pregătire, în clasă: elevii alcătuiesc o listă cu imagini a trei produse, recunosc monedele și bancnotele, estimează cu jetoane cât costă și exersează prin joc de rol formulele („Bună ziua”, „Vă rog”, „Cât costă?”, „Mulțumesc”). Etapa de aplicare, la magazinul din cartier: fiecare elev își caută produsele de pe listă, le pune în coș, așteaptă la rând, plătește și verifică restul cu ajutorul profesorului. Etapa de evaluare, la întoarcere: elevii povestesc ce au făcut, compară bonul cu lista, iar profesorul notează în lista de control ce a făcut fiecare singur. Competența formată: a face cumpărături simple în mod autonom.

„Atelierul de bucătărie” (tineri cu dizabilitate intelectuală, ciclul de școlarizare profesională, terapie ocupațională și pregătire preprofesională). Săptămânal, grupul pregătește o gustare după o rețetă în imagini: își pun șorțul, se spală pe mâini, aleg ustensilele, prepară (taie, amestecă, ung, coc la aparat), pun masa, servesc, spală vasele și curăță locul; sarcinile sunt împărțite pe roluri care se schimbă, iar deprinderile (tăierea, folosirea aragazului) se învață prin înlănțuirea pașilor și prin modelare, cu sprijinul retras treptat. Competențele formate: prepararea unei mese simple, igiena alimentară, folosirea în siguranță a ustensilelor, lucrul în echipă, respectarea unei succesiuni de operații, deprinderi pe care se poate construi o calificare în alimentație.

Necesitatea consilierii și a orientării școlare și profesionale

Orientarea școlară și profesională urmărește să pună în valoare potențialul pe care îl are orice persoană, dincolo de o lipsă sau de o incapacitate, pentru ca ea să fie în acord cu sine și să se integreze în societate. Orientarea cuprinde un sistem unitar de acțiuni:

• informarea despre profesia aleasă și despre cererea ei pe piața muncii;
• psihodiagnoza de orientare;
• cunoașterea personalității elevului și stimularea autocunoașterii;
• consilierea, pentru ca opțiunile să fie exprimate responsabil;
• corectarea ideilor greșite despre meserii, venite din informații întâmplătoare.

La copiii cu CES, consilierea și orientarea sunt necesare din mai multe motive:

• limitele fiziologice produse de deficiență aduc limite în plan psihologic, psihosocial și profesional, pe care elevul trebuie să le cunoască, pentru a se preveni dificultățile de adaptare și eșecurile școlare și profesionale;
• unele profesii au contraindicații medicale pentru anumite deficiențe; de exemplu, unui adolescent cu deficiență de intelect ușoară i se poate recomanda meseria de zugrav-vopsitor, dar nu și dacă are crize comițiale, în care poate cădea;
• teama de eșec, resemnarea sau un nivel de aspirație prea ridicat ori prea scăzut pot duce la „alegeri nevrotice”, opțiuni profesionale sub nivelul real al capacităților, pe care orientarea trebuie să le prevină;
• consilierul adună informațiile specialiștilor despre elev și i le prezintă punând accent pe posibilitățile lui și pe șansele de integrare școlară, profesională și socială, pentru ca elevul să își asume roluri sociale realiste;
• consilierea se face în colaborare cu medicul, psihologul, psihopedagogul și asistentul social și implică familia, care participă la decizia de orientare.

Consilierea și orientarea școlară și profesională fac legătura dintre educația specială și integrarea socio-profesională, care este finalitatea acesteia.

Concluzie

Psihopedagogia specială este o știință interdisciplinară a cărei finalitate este pregătirea persoanei cu CES pentru viață. Această pregătire se face prin formarea, în activități concrete, a abilităților, deprinderilor și capacităților de autonomie, de comunicare și de muncă, prin compensarea deficitului și prin integrare, iar consilierea și orientarea școlară și profesională sunt cele care conduc aceste achiziții spre un loc al persoanei în societate.