Specificul evaluării copiilor și tinerilor cu CES

Introducere

Enunțul dat descrie evaluarea copilului cu cerințe educaționale speciale prin trei însușiri: este un proces dinamic, deci se repetă și urmărește schimbarea, nu o stare; cunoaște și estimează particularitățile dezvoltării și capacitatea de învățare, deci privește copilul întreg, nu numai deficiența; și este planificare și programare, deci nu se încheie cu un diagnostic, ci cu planul de servicii personalizat și cu programele de intervenție personalizate. În cele ce urmează sunt prezentate evaluarea ca proces, evaluarea pe domenii de dezvoltare, domeniile ei, rolul ei în intervenție, necesitatea psihodiagnozei, metodele, fișa psihopedagogică și depistarea precoce.

Cuprins

Evaluarea, proces continuu și complex

Evaluarea copilului cu CES este complexă fiindcă este multidisciplinară: cuprinde evaluarea medicală, psihologică, educațională și socială, făcute de specialiști diferiți, ale căror rezultate se reunesc în raportul de evaluare complexă; fiindcă folosește un ansamblu de metode, anamneza, observația, convorbirea, testele, scalele de dezvoltare, analiza produselor activității; și fiindcă privește toate domeniile dezvoltării, nu numai pe cel afectat. Ea este continuă fiindcă se desfășoară în etape care se înlănțuie: evaluarea inițială, constatativă, identifică, clasifică și diagnostichează, stabilește nivelul actual și potențialul copilului și fixează parametrii programului de intervenție; evaluarea formativă, pe parcurs, pune în evidență ce știe și ce poate copilul într-o etapă și verifică dacă programul produce progresul așteptat; evaluarea finală estimează eficacitatea intervenției și conduce la reevaluarea copilului și la reconsiderarea deciziei. Procesul se reia ciclic, la vârste diferite, după nevoile copilului. Evaluarea nu caută în primul rând deficiența și blocajele, ci abilitățile și disponibilitățile copilului pentru dezvoltare, iar teza caracterului irecuperabil al copilului cu dizabilități este exclusă.

Evaluarea psihopedagogică pe domenii: cognitiv și psihomotric

Domeniul cognitiv. Se evaluează procesele senzorial-perceptive (discriminarea vizuală și auditivă, constanța percepției, poziția în spațiu), atenția (concentrare, stabilitate, volum), memoria (mecanică și logică, de scurtă și de lungă durată), gândirea (operațiile de analiză, sinteză, comparare, clasificare, generalizare; nivelul concret sau abstract; înțelegerea noțiunilor de bază), limbajul ca instrument al gândirii și capacitatea de învățare (ce poate face copilul singur și ce poate face cu ajutor, adică zona proximei dezvoltări). Se folosesc observația, probele de sortare, clasificare și seriere cu material concret, probele perceptiv-motrice (Bender-Santucci), matricele Raven, scalele Wechsler și, la copilul mic, scalele de dezvoltare. Rezultatele se consemnează pe niveluri (ce face singur, cu sprijin, deloc) și devin reper pentru intervenție: obiectivele terapiei cognitive (educația senzorială, formarea abilităților perceptive, conceptele logico-matematice) se aleg din nivelul următor celui atins, iar grupele de nivel din clasă se formează după ele.

Domeniul psihomotric. Se evaluează motricitatea generală (mers, alergare, echilibru static și dinamic, coordonare dinamică generală), motricitatea fină (apucare, manipulare, coordonarea mâinilor, coordonarea vizuo-motorie implicată în tăiat, colorat, scris), schema corporală și lateralitatea, orientarea și structurarea spațială (dreapta-stânga, sus-jos, poziția obiectelor) și temporală (succesiune, ritm, durata), precum și rapiditatea și controlul mișcărilor. Instrumentele sunt testul Ozeretski-Guilmain, cu probe pe vârste pentru coordonarea mâinilor, coordonarea generală, echilibru, rapiditate și orientare, inventarul de abilități motorii și psihomotorii din Ghidul Portage și grila de observare a psihomotricității. Evaluarea psihomotrică este reper fundamental fiindcă educația psihomotrică condiționează întreaga învățare școlară: copilul care nu are conștiința corpului, nu își cunoaște lateralitatea, nu se situează în spațiu și nu are coordonare stabilă a gesturilor nu poate învăța să scrie și să citească; obiectivele terapiei psihomotricității (schema corporală, lateralitatea, structurile perceptiv-motrice de culoare, formă, spațiu și timp) se stabilesc direct din rezultatele acestei evaluări.

Trei domenii ale evaluării copiilor cu CES

• evaluarea medicală, care stabilește diagnosticul, tipul și gradul deficienței și etiologia ei;
• evaluarea psihologică, care stabilește nivelul de dezvoltare a proceselor psihice, a inteligenței, a limbajului și a personalității și rezervele compensatorii;
• evaluarea educațională, care stabilește achizițiile școlare, capacitatea de învățare și cerințele educaționale speciale.

Al patrulea domeniu este evaluarea socială, a mediului familial și comunitar.

Rolul evaluării în intervenția educațional-recuperatorie

Evaluarea este punctul de plecare și instrumentul de reglare al intervenției. Din evaluarea inițială se stabilesc obiectivele diferențiate ale planului de intervenție personalizat, activitățile, metodele, mijloacele și sprijinul; fără ea, obiectivele sunt fie prea ușoare, fie de neatins. Evaluarea orientează felul în care se formulează obiectivele didactice, alegerea metodelor și a mijloacelor potrivite nivelului elevilor, accesibilizarea conținuturilor lecției și strategiile de evaluare care să măsoare pregătirea lor față de propriul potențial. Pe parcurs, evaluarea formativă arată dacă intervenția produce schimbarea așteptată și impune corectarea programului; la sfârșit, evaluarea finală măsoară eficacitatea intervenției și fundamentează reorientarea copilului. Evaluarea face, astfel, din recuperabilitatea copilului un program concret, verificat și corectat.

Necesitatea psihodiagnozei

Psihodiagnoza este evaluarea psihologică realizată cu metode și probe specifice, prin care se întocmește „portretul psihic” al copilului: nivelul de dezvoltare a proceselor, a funcțiilor și a însușirilor psihice, gradul lor de regres sau de avans față de reperele vârstei și rezervele compensatorii. La copiii cu cerințe speciale ea este necesară din trei motive. Întâi, diagnosticul medical nu este suficient pentru orientarea școlară: aceeași deficiență se însoțește de profiluri psihice diferite, iar intervenția se proiectează pe profil, nu pe diagnostic. Al doilea, psihodiagnoza identifică nu numai deficitele, ci și resursele compensatorii, elementele mai bine păstrate ale profilului, care devin punctele de sprijin ale recuperării. Al treilea, psihodiagnoza contribuie la prognoză: tabloul psihic cuprinde și posibila evoluție, mai ales când vizează zona proximei dezvoltări, iar prognoza fundamentează decizia de orientare și programul de intervenție. Rezultatele ei se consemnează în fișe de observație, în protocoale de examinare și în fișe psihopedagogice.

Două metode de evaluare psihopedagogică

Observația. Este metoda prin care evaluatorul urmărește și înregistrează comportamentul copilului și mediul lui de viață, în clasă, în pauză, în familie. Ea aduce informații despre scopul învățării, despre comunicare, despre abilitățile sociale și despre comportamentele dezirabile sau indezirabile din timpul activităților. Tehnicile de înregistrare sunt:

• înregistrarea prin anecdote: descrierea narativă a unor incidente sau comportamente, cu ce s-a întâmplat înainte, în timpul și după ele;
• înregistrarea evenimentului: frecvența unui comportament anume, notată cu un simbol pe o listă;
• înregistrarea duratelor: timpul în care copilul îndeplinește o sarcină, măsurat cu ceasul;
• înregistrarea prin eșantionare: perioada de observație se împarte în intervale scurte și egale, în care se urmărește comportamentul;
• listele de control și scalele de apreciere: momentul apariției, durata, latența, frecvența și intensitatea unui comportament.

Observația nu cere copilului răspunsuri verbale sau scrise. O sursă de eroare poate fi observatorul însuși, când nu înregistrează datele sistematic și obiectiv sau când impresia lui despre copil îi influențează aprecierea.

Testele. Sunt probe standardizate care măsoară un proces psihic, o aptitudine sau un nivel de dezvoltare prin raportare la un criteriu sau la un grup de normă. Testele de referință (criteriale) arată dacă elevul stăpânește un conținut la nivelul minim stabilit (de exemplu, pronunțarea corectă a 16 din 20 de cuvinte); testele normative compară performanța copilului cu cea a grupului de normă de aceeași vârstă și arată dacă el este la nivel tipic, superior sau inferior. Testele de inteligență (Stanford-Binet, scalele Wechsler WISC și WPPSI, bateria Kaufman, matricele Raven) dau coeficientul de inteligență și profilul punctelor tari și slabe; testele de aptitudini și probele perceptiv-motrice (Bender-Santucci, Ozeretski-Guilmain) măsoară capacitățile specifice. La copiii cu CES, testele se aplică și se interpretează cu grijă: multe nu au fost validate pe o populație școlară reprezentativă pentru România, multe au timp de răspuns limitat, iar examinatorul trebuie să fie specializat în aplicarea și în interpretarea lor; rezultatele se citesc împreună cu observația și cu comportamentul adaptativ.

Fișa psihopedagogică

Fișa psihopedagogică este un document cu caracter permanent, întocmit la începutul activității cu copilul și completat periodic cu datele semnificative despre dinamica dezvoltării lui. În ea se centralizează datele obținute prin toate metodele de evaluare, iar organizarea ei pe capitole este un plan de sistematizare a informației. Ea cuprinde: datele generale (nume, vârstă, diagnostic, tipul și gradul deficienței, mediul familial), datele anamnestice (sarcină, naștere, dezvoltarea timpurie, antecedente), dezvoltarea fizică și psihomotrică, particularitățile proceselor intelectuale (percepție, atenție, memorie, gândire, limbaj), afectivitatea și temperamentul, aptitudinile și interesele, atitudinile față de sine, față de școală și față de colegi, comportamentul adaptativ și autonomia, achizițiile școlare, precum și evoluția acestora la evaluările succesive și recomandările pentru intervenție. Fișa este instrument de evaluare continuă fiindcă se completează la evaluarea inițială și se actualizează la fiecare evaluare intermediară și finală, arătând progresul sau stagnarea pe fiecare domeniu, și instrument de intervenție recuperatorie fiindcă din ea se stabilesc obiectivele planului de intervenție personalizat, se aleg metodele și se hotărăște modificarea programului.

Punct de vedere: depistarea precoce este necesară

Depistarea precoce a copilului cu CES este condiția eficienței intervenției psihopedagogice. Primul argument vine din dezvoltare: la vârstele mici, sistemul nervos este plastic, iar compensarea, care este un proces al dezvoltării, poate fi declanșată și orientată prin activitate; cu cât intervenția începe mai devreme, cu atât șansele de recuperare sunt mai mari. Al doilea argument vine din deficiențele senzoriale: copilul cu pierderi mari de auz, fără protezare și demutizare timpurie, devine și mut, iar dacă perioada cea mai bună pentru însușirea limbajului este pierdută, decalajul față de auzitori rămâne toată viața; la fel, tulburarea de pronunție netratată la vârsta preșcolară se fixează și trece în scris și în citit. Al treilea argument privește consecințele secundare: eșecul școlar repetat, sentimentul de inferioritate, negativismul și izolarea se instalează în primii ani de școală și se corectează cu atât mai greu cu cât durează mai mult; depistarea precoce le previne. Al patrulea argument privește familia: depistarea timpurie îi dă familiei informația și sprijinul de care are nevoie ca să nu piardă ani în așteptare și ca să continue acasă intervenția. Depistarea precoce cere însă condiții: screening la naștere și în grădiniță, servicii de intervenție timpurie, formarea educatoarelor și a medicilor de familie ca să recunoască semnele întârzierii, și evitarea etichetării premature, printr-o evaluare care distinge întârzierea de deficiență. Cu aceste condiții, intervenția care începe devreme are cele mai mari șanse de reușită.

Concluzie

Evaluarea copilului cu CES, așa cum o descrie enunțul, este un proces dinamic, complex și continuu, care cunoaște copilul în toate domeniile dezvoltării, cu deosebire pe cel cognitiv și pe cel psihomotric, prin metode combinate, de la observație la teste, și care își consemnează rezultatele în fișa psihopedagogică. Ea nu este un scop în sine, ci baza planului de servicii și a programelor de intervenție personalizate, iar valoarea ei este cu atât mai mare cu cât începe mai devreme.