Specificul evaluării copiilor și tinerilor cu CES

Introducere și valorificarea enunțului

Enunțul dat cuprinde, în câteva rânduri, tot ce deosebește evaluarea copilului cu cerințe educative speciale de evaluarea obișnuită din școală. Ea este numită proces dinamic, adică urmărește nu doar starea de acum, ci și direcția și viteza schimbării; este cunoaștere și estimare a particularităților dezvoltării și a capacității de învățare, ceea ce înseamnă că măsoară potențialul, nu numai rezultatul; și este, mai ales, de planificare și programare, adică nu se încheie într-un verdict, ci în planul de servicii personalizat și în programele de intervenție personalizate. Ultima formulare îi dă rostul: o evaluare care nu se termină într-un plan de intervenție rămâne un dosar, iar un plan care nu pornește de la evaluare este o presupunere.

Analiza care urmează prezintă acest proces pe rând: caracterul lui continuu și complex, felul în care se desfășoară pe domeniile de dezvoltare, domeniile evaluării, rolul ei în intervenția recuperatorie, locul psihodiagnozei, metodele folosite și instrumentul în care rezultatele se adună, încheind cu o poziție proprie privind depistarea precoce.

Evaluarea copiilor cu CES, proces continuu și complex

Continuu. Evaluarea nu este un moment, ci însoțește tot parcursul copilului. Începe cu depistarea și cu evaluarea inițială, la intrarea în sistem, se reia la fiecare etapă a intervenției sub forma evaluării formative, se strânge în bilanțuri semestriale și anuale și se reface complet la reevaluarea periodică prevăzută de certificatul de orientare școlară. Motivul este că nevoile copilului se schimbă odată cu vârsta și cu rezultatele intervenției: o măsură potrivită la șase ani poate fi nepotrivită la nouă. Caracterul continuu are și o urmare metodologică. La acești elevi, progresul se produce în achiziții mărunte, pe care o singură probă de bilanț nu le-ar surprinde; numai măsurarea repetată, în aceleași condiții, le face vizibile.

Complex. Evaluarea cuprinde deodată mai multe domenii, realizate de o echipă multidisciplinară, cu instrumente variate: observația, convorbirea, anamneza, probele standardizate, probele curriculare, analiza produselor activității, ancheta socială. Complexitatea nu vine din numărul specialiștilor, ci din faptul că laturile dezvoltării se influențează una pe alta. Un rezultat slab la o probă de gândire poate avea cauză în auz, în limbaj, în motivație sau în mediul familial, iar deosebirea dintre aceste cauze se face numai punând la un loc datele tuturor domeniilor. Evaluarea complexă apără astfel copilul de o încadrare greșită: un copil cu hipoacuzie nedepistată poate părea că nu înțelege.

Evaluarea psihopedagogică pe domeniile cognitiv și psihomotric

Domeniul cognitiv

Evaluarea cognitivă stabilește nivelul la care funcționează procesele de cunoaștere și, mai important pentru intervenție, cum funcționează ele. Se urmăresc: percepția, adică volumul, precizia și caracterul diferențiat al ei, pe fiecare analizator; atenția, cu volumul, stabilitatea și distributivitatea ei; memoria, ca volum, durată, tip predominant, mecanic sau logic, și fidelitate a reproducerii; gândirea, cu operațiile ei — analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea —, nivelul de conceptualizare și capacitatea de transfer; limbajul, sub aspect impresiv și expresiv, cu vocabularul, structura gramaticală și pronunția.

Se folosesc probe standardizate de dezvoltare intelectuală, probe curriculare pe niveluri, observația în activitate și analiza produselor. Ce transformă această evaluare în reper fundamental pentru intervenție este felul de a citi rezultatul: nu cifra globală, ci profilul. Interesează unde se oprește elevul, ce operație lipsește, ce canal senzorial îl sprijină și cât reușește cu ajutor față de cât reușește singur, adică zona proximei dezvoltări. Din acest profil se scriu obiectivele programului de intervenție și se alege punctul de intrare în curriculum.

Domeniul psihomotric

Evaluarea psihomotricității stabilește nivelul funcțiilor care stau la baza oricărei activități practice și, mai târziu, a scrisului. Se urmăresc: schema corporală, adică recunoașterea și denumirea segmentelor propriului corp și ale corpului altuia; lateralitatea, cu dominanța de mână, de ochi și de picior, și depistarea lateralității încrucișate sau nefixate; coordonarea dinamică generală și cea segmentară; echilibrul static și dinamic; motricitatea fină a mâinii și prehensiunea; coordonarea oculo-motorie; orientarea, organizarea și structurarea spațială și temporală, inclusiv reproducerea structurilor ritmice.

Se folosesc scara de dezvoltare psihomotrică Ozeretski-Guillmain, proba de lateralitate Harris, proba de orientare dreapta-stânga Piaget-Head, testul Bender-Santucci și testul omulețului Goodenough, alături de observația în activitatea practică. Rolul de reper fundamental se vede aici foarte concret: dificultățile de scriere, inversiunile de litere, așezarea greșită a numerelor pe poziții și lipsa de precizie în activitățile practice își au adesea cauza în funcții psihomotrice neformate, iar corectarea lor începe de acolo, nu de la exercițiul de scriere.

Trei domenii ale evaluării copiilor cu CES

1. Evaluarea medicală
2. Evaluarea psihologică
3. Evaluarea educațională (psihopedagogică)

Al patrulea domeniu, care întregește evaluarea complexă, este evaluarea socială.

Rolul evaluării în contextul intervenției educațional-recuperatorii

Evaluarea este punctul de plecare obligatoriu al intervenției. Ea stabilește nivelul actual de dezvoltare, ariile păstrate pe care se poate sprijini compensarea, zona proximei dezvoltări către care se lucrează și tipul de sprijin necesar, adică exact datele din care se construiește programul de intervenție personalizat. Fără ele, obiectivele s-ar fixa la întâmplare.

Rolul ei nu se oprește însă la început. Reluată pe parcurs, evaluarea are funcție de reglare: arată dacă obiectivul a fost prea înalt, dacă sarcina trebuie fragmentată mai mărunt, dacă sprijinul poate fi retras, și îngăduie corectarea programului înainte ca timpul să fi fost pierdut. La reevaluarea periodică, ea măsoară progresul copilului raportat la el însuși, dovedește eficiența metodelor folosite și fundamentează revizuirea planului, precum și, la nevoie, reorientarea școlară. Evaluarea este totodată limbajul comun al echipei: datele consemnate unitar fac ca profesorul de la clasă, terapeuții și familia să urmărească aceleași obiective.

Necesitatea psihodiagnozei la copiii cu cerințe speciale

Psihodiagnoza este activitatea de investigare a particularităților psihice ale persoanei, cu instrumente specifice, în urma căreia se stabilește nivelul actual de dezvoltare și se identifică natura și structura tulburării.

Necesitatea ei se susține pe trei temeiuri. Cel dintâi este diagnosticul diferențial. Aceleași manifestări exterioare pot avea cauze cu totul deosebite: un copil care nu răspunde la întrebări poate avea hipoacuzie, alalie, mutism electiv, tulburare din spectrul autist sau dizabilitate intelectuală, iar măsurile care urmează sunt diferite în fiecare caz. Numai psihodiagnoza poate deosebi între ele și poate feri copilul de o încadrare greșită, cu urmări asupra întregului parcurs școlar.

Al doilea temei este stabilirea nivelului și a structurii. Psihodiagnoza nu dă doar un rezultat global, ci un profil: ce procese funcționează bine și ce procese sunt afectate. Pe ariile păstrate se sprijină compensarea, iar pe cele afectate se lucrează. Fără acest profil, intervenția ar fi aceeași pentru toți copiii cu același diagnostic, deși profilurile lor pot fi cu totul deosebite.

Al treilea temei este fundamentarea deciziilor administrative: încadrarea în grad de handicap, orientarea școlară și profesională și accesul la serviciile de sprijin se acordă pe temeiul psihodiagnozei, iar de ele depinde ce sprijin primește copilul în fapt.

Două metode de evaluare psihopedagogică, detaliate

Observația sistematică

Ce este. Metoda prin care profesorul urmărește planificat și intenționat comportamentul elevului în condițiile lui obișnuite de activitate, fără să intervină asupra situației, și consemnează cele constatate. Se deosebește de privirea întâmplătoare prin scopul stabilit dinainte, prin indicatorii de urmărit, prin momentele alese anume și prin instrumentul de înregistrare: grila de observație, fișa de observație curentă, lista de control sau scara de clasificare.

De ce este potrivită la elevii cu CES. Mulți dintre acești elevi nu pot fi evaluați prin probe verbale sau scrise, fiindcă nu vorbesc, nu citesc ori obosesc repede, iar comportamentul lor la proba de cabinet se deosebește mult de cel din clasă și de acasă. Observația surprinde ce nu se lasă măsurat altfel: felul în care elevul abordează sarcina, unde se blochează, ce fel de sprijin îl deblochează, cum reacționează la eșec, cum comunică și în ce împrejurări apar comportamentele-problemă. Repetată în timp și în contexte diferite, ea măsoară progresul mărunt și verifică transferul deprinderilor în mediul real.

Cum se aplică. Se stabilesc dinainte comportamentele urmărite, formulate observabil, se aleg momentele și durata, se consemnează pe loc, nu din memorie, iar datele se trec în fișa psihopedagogică. Se evită interpretarea în momentul consemnării: se notează ce a făcut elevul, nu ce se crede că a simțit.

Analiza produselor activității

Ce este. Metoda prin care se evaluează nivelul și particularitățile dezvoltării pornind de la rezultatele materiale ale activității elevului: caiete, fișe, desene, lucrări practice, obiecte confecționate în atelier.

De ce este potrivită la elevii cu CES. Produsul rămâne și poate fi comparat cu cele de dinainte, ceea ce face progresul vizibil chiar și atunci când el este mărunt. Metoda nu cere elevului nicio prestație suplimentară față de activitatea obișnuită, deci nu adaugă stres, și este cu putință la elevii fără limbaj verbal. Un desen sau un caiet spun despre motricitatea fină, despre coordonarea oculo-motorie, despre organizarea spațială a paginii, despre atenție, perseverență și îngrijire mai mult decât ar putea spune elevul însuși.

Cum se aplică. Produsele se strâng ritmic, se datează și se păstrează în portofoliul elevului, iar analiza urmărește criterii stabilite dinainte: corectitudinea, gradul de finalizare, îngrijirea execuției, respectarea modelului, timpul folosit și nivelul de sprijin primit. Comparația se face între produsele aceluiași elev, la intervale, nu între elevi.

Fișa psihopedagogică

Ce este. Documentul școlar de sinteză în care se strâng, într-o structură unitară și pe toată durata școlarizării, datele semnificative despre un elev. E întocmită de învățător sau de diriginte, împreună cu profesorul psihopedagog și cu profesorul de sprijin, pe temeiul informațiilor date de toți cei care lucrează cu elevul.

Ce cuprinde. Datele personale și traseul școlar; datele despre familie și mediul de viață; antecedentele medicale; dezvoltarea fizică și psihomotorie; nivelul proceselor cognitive, cu manifestările observate la clasă; particularitățile afectiv-motivaționale și trăsăturile de personalitate; conduita în colectiv; nivelul achizițiilor școlare pe discipline; aptitudinile și interesele; măsurile de sprijin aplicate și rezultatul lor; concluziile și recomandările.

Ca instrument de evaluare continuă. Fișa consemnează o evoluție, nu o stare. Datele fiind înregistrate la intervale regulate, în aceleași rubrici, ele se pot compara între ele: se vede ce s-a schimbat, ce achiziție s-a consolidat și ce dificultate a rămas pe loc în ciuda măsurilor luate. Observația zilnică a profesorului, care altfel s-ar pierde, capătă formă și devine dovadă. Fișa asigură și continuitatea: la trecerea în alt ciclu sau la altă unitate, cel care preia elevul nu pornește de la zero.

Ca instrument de intervenție recuperatorie. Din fișă se scot obiectivele programului de intervenție personalizat, fiindcă ea arată nu doar unde este elevul, ci și pe ce se poate sprijini profesorul. Fiind un document comun, ține echipa pe aceeași informație, iar la reevaluarea periodică arată dacă intervenția a dat rezultate și ce trebuie schimbat în plan. Sprijină, în sfârșit, discuția cu părintele: în locul impresiei generale se pot arăta fapte consemnate la date precise.

Punct de vedere privind necesitatea depistării precoce

Formularea. Consider că depistarea precoce a copilului cu cerințe educative speciale este condiția dintâi a eficienței oricărei intervenții psihopedagogice, iar întârzierea ei produce pierderi care nu se mai pot recupera în întregime.

Argumentarea. Primul temei este neuropsihologic. Primii ani de viață sunt perioada de plasticitate maximă a sistemului nervos, când legăturile funcționale se formează și se restructurează cu ușurință, iar deprinderile greșite nu s-au fixat încă. Aceeași tulburare cere, la vârstă mică, o intervenție de câteva luni și, mai târziu, ani de lucru, fiindcă terapeutul are atunci de desființat un automatism înainte de a-l construi pe cel corect.

Al doilea temei ține de prevenirea urmărilor în lanț. O deficiență nedepistată nu rămâne la locul ei: hipoacuzia neprotezată oprește însușirea limbajului, limbajul deficitar împiedică gândirea noțională și învățarea citit-scrisului, iar eșecul școlar repetat aduce probleme afective și de comportament. Depistarea precoce nu corectează doar deficiența dintâi, ci împiedică formarea întregului șir.

Al treilea temei privește familia. Cu cât diagnosticul vine mai devreme, cu atât părinții primesc mai devreme informația, consilierea și sprijinul de care au nevoie, iar mediul familial devine partener în recuperare în loc să întrețină, prin supraprotecție sau prin cerințe nepotrivite, întârzierea.

Al patrulea temei este de ordin practic: depistarea deschide accesul la servicii. Fără ea nu există evaluare complexă, nu există certificat de orientare școlară, nu există program de intervenție personalizat și nici ore de terapie.

Concluzie

Evaluarea copilului cu cerințe educative speciale se deosebește de evaluarea școlară obișnuită prin toate coordonatele ei: este continuă, nu punctuală; complexă, nu disciplinară; raportată la copilul însuși, nu la norma vârstei; și se încheie într-un plan de intervenție, nu într-o notă. Așa înțeleasă, ea nu constată situația copilului, ci o schimbă, fiindcă din datele ei se construiește tot ce urmează, de la orientarea școlară până la obiectivele fiecărei ședințe de terapie.