Erori de argumentare

Sofisme și paralogisme

Evaluarea unui argument poate arăta că el nu întemeiază concluzia. Greșeala se numește eroare de argumentare. După intenția celui care o comite, ea este:

• sofism, dacă este comisă intenționat, pentru a convinge de o concluzie neîntemeiată;
• paralogism, dacă este comisă fără intenție.

După cauza ei, eroarea este:

• eroare formală, dacă argumentul încalcă regulile de validitate ale inferențelor deductive: conversiunea lui SoP, termenul mediu nedistribuit, două premise negative, definiția circulară, clasificarea după două criterii;
• eroare materială, dacă argumentul respectă forma, dar are o greșeală de conținut, legată de sensul premiselor sau al termenilor lor.

Erorile formale au fost prezentate la fiecare tip de argument. Erorile materiale se numesc sofisme materiale și se grupează în cinci clase.

Sofismele de limbaj

Sofismele de limbaj (ale ambiguității) apar din folosirea greșită a cuvintelor.

• Echivocația: un termen important al argumentului este folosit cu două sensuri diferite.

  „Orice lege poate fi abrogată de parlament. Legea gravitației este o lege. Deci legea gravitației poate fi abrogată de parlament.” Lege înseamnă o dată act normativ, altă dată regularitate a naturii.

• Amfibolia: o propoziție este ambiguă prin construcția ei sintactică.

  „Vând cățel pentru copil care mușcă.” Nu se înțelege cine mușcă, cățelul sau copilul.

• Accentul: o concluzie greșită rezultă din sublinierea nepotrivită a unui cuvânt.

  Din regula „Nu trebuie să-ți vorbești de rău prietenii”, citită cu accent pe ultimul cuvânt, cineva conchide că îi este permis să-i vorbească de rău pe ceilalți oameni.

• Diviziunea: un termen folosit colectiv în premisă este folosit distributiv în concluzie; ce este adevărat despre întreg este atribuit fiecărei părți.

  „Orchestra filarmonicii este celebră. Deci fiecare violonist al ei este celebru.”

• Compoziția: inversul diviziunii; un termen folosit distributiv în premisă este folosit colectiv în concluzie.

  „Fiecare jucător al echipei este foarte bun. Deci echipa este foarte bună.” Jucători foarte buni pot forma o echipă care nu joacă bine împreună.

Sofismele circularității

Sofismele circularității presupun ceea ce trebuie argumentat.

• Argumentul circular (petitio principii): o propoziție este declarată adevărată pentru că este adevărată, eventual în altă formulare.

  „Această carte este de încredere, pentru că tot ce scrie în ea este adevărat.”

• Expresiile circulare: formulări care prezintă ca deja demonstrat ce urmează a fi demonstrat.

  „Este evident pentru oricine că proiectul nostru este cel mai bun.”

• Întrebarea complexă: întrebarea conține deja răspunsul la o altă întrebare, pe care nimeni nu a pus-o.

  „De ce ai stricat imprimanta?” presupune că persoana a stricat-o.

• Afirmarea repetată: o idee este impusă prin repetare, nu prin temeiuri.

  Un spot publicitar repetă de zeci de ori pe zi că „produsul X este numărul unu”.

Sofismele supoziției neîntemeiate

Aceste argumente au forma corectă, dar se bazează pe o presupunere falsă.

• Bifurcația (falsa alternativă): se presupune că există numai două posibilități, deși există mai multe.

  „Ori ai note de 10, ori nu ești bun de nimic.”

• Falsa dilemă: un argument construit pe o bifurcație; premisele condiționale par să epuizeze situațiile, dar se bazează pe o presupunere falsă.

  „Dacă elevii sunt harnici, temele sunt inutile; dacă sunt leneși, temele tot nu le fac. Elevii sunt harnici sau leneși. Deci temele sunt inutile.” Premisa „elevii sunt harnici sau leneși” ignoră toate situațiile intermediare.

• Inconsistența: premisele se contrazic între ele; din premise contradictorii poate fi derivată orice concluzie.

Sofismele de relevanță

Sofismele de relevanță (ignoratio elenchi) se produc atunci când premisele, chiar dacă sunt adevărate, nu au legătură cu adevărul concluziei.

Sofismele dovezilor insuficiente

Aici premisele au legătură cu concluzia, dar nu sunt suficiente pentru a o întemeia.

• Generalizarea pripită: o concluzie despre o clasă întreagă este trasă din exemple puține (sofismul exemplelor insuficiente) sau nereprezentative (sofismul exemplelor nereprezentative).

  „Am cunoscut doi programatori care nu fac sport. Deci programatorii nu fac sport.”

• Cauza falsă, cu formele:
  • post hoc ergo propter hoc („după aceasta, deci din cauza aceasta”): A este considerat cauza lui B pentru că A s-a petrecut înaintea lui B;

    „Am învățat cu pixul albastru și am luat 10; pixul albastru îmi aduce note mari.”

  • confundarea cauzei cu efectul;

    „Elevii care au note mari stau în primele bănci, deci a sta în primele bănci aduce note mari.” Se poate ca elevii interesați de lecție să aleagă primele bănci.

  • confundarea cauzei cu condiția: o condiție necesară este luată drept cauză;

    „Oxigenul din aer a provocat incendiul.” Oxigenul este o condiție a arderii; cauza a fost scânteia.

  • efectele comune: două fenomene produse de o a treia cauză sunt considerate unul cauza celuilalt.

    „Vara crește vânzarea de înghețată și cresc înecurile; deci înghețata produce înecuri.” Amândouă sunt efecte ale căldurii.

Recunoașterea unei erori

La examen, o eroare se identifică în trei pași:

1. se stabilește dacă eroarea este formală (încalcă o regulă de validitate) sau materială (greșeală de conținut);
2. pentru o eroare materială, se întreabă ce legătură au premisele cu concluzia: niciuna (relevanță), prea slabă (dovezi insuficiente), o presupunere falsă (supoziție neîntemeiată), concluzia ascunsă în premise (circularitate) sau un cuvânt cu două sensuri (limbaj);
3. se numește sofismul și se arată, într-o propoziție, de ce argumentul nu întemeiază concluzia.