Argumentarea și structura argumentării

Raționament, argument, argumentare

Raționamentul este operația logică prin care, din una sau mai multe propoziții date, numite premise, se obține o propoziție nouă, numită concluzie. Structura oricărui raționament cuprinde, așadar, premisa sau premisele și concluzia.

Argumentul are aceeași structură, privită din punctul de vedere al justificării: el este o mulțime de propoziții în care unele, numite temeiuri sau premise, susțin și justifică o altă propoziție, numită teză sau concluzie.

Argumentarea este procesul prin care o teză este susținută sau respinsă cu ajutorul unor temeiuri. Termenul se înțelege în mai multe sensuri:

• proces de dovedire: o teză este demonstrată cu dovezi obiective, numite temeiuri sau probe;
• proces de convingere: cineva este determinat să accepte o idee sau să fie de acord cu o anumită soluție;
• relație între două persoane: locutorul este cel care argumentează, iar interlocutorul este persoana pentru care se argumentează;
• sistem de temeiuri selectate și organizate astfel încât să convingă interlocutorul sau auditoriul de adevărul ori de falsitatea tezei.

Din primele două sensuri rezultă cele două părți ale teoriei argumentării: teoria demonstrației și teoria persuasiunii, adică a argumentării ca artă a convingerii. Demonstrația este folosită mai ales în cunoașterea științifică și are caracter teoretic. Persuasiunea predomină în viața de zi cu zi, are caracter practic și depinde de interesele celui care argumentează.

Raționamentul și argumentarea întemeiază amândouă o concluzie, dar cu scopuri diferite. Raționamentul stabilește dacă teza este adevărată sau falsă; argumentarea urmărește ca interlocutorul să accepte că teza este adevărată sau falsă.

Întemeierea reală și întemeierea aparentă

Întemeierea tezei este:

• reală, atunci când cel care propune teza crede în adevărul sau în falsitatea ei, ca în tezele din domeniul științific;
• aparentă, atunci când cel care propune teza nu este convins el însuși de adevărul sau de falsitatea ei, ca în unele discursuri politice sau publicitare.

Argumentarea are rost numai dacă interlocutorul nu acceptă încă teza: îi este indiferentă sau nu crede în adevărul ori în falsitatea ei. Pentru o teză pe care interlocutorul o acceptă deja, argumentarea nu mai este necesară.

Structura argumentării

Orice argumentare are două elemente:

• teza (concluzia), adică propoziția care se susține sau se respinge;
• temeiurile (premisele, probele, argumentele), adică propozițiile aduse în favoarea sau în defavoarea tezei.

Privită ca proces, argumentarea presupune:

• conținutul argumentării: teza și temeiurile;
• tehnicile de argumentare: organizarea propozițiilor cu ajutorul raționamentelor;
• finalitatea argumentării: convingerea interlocutorului sau a auditoriului cu privire la adevărul sau la falsitatea tezei.

O argumentare formată dintr-un singur raționament este o argumentare simplă. O argumentare în care mai multe raționamente sunt legate între ele, iar concluzia unuia devine premisă pentru altul, este o argumentare amplă.

Indicatorii argumentării

Teza și temeiurile se recunosc într-un text după anumite cuvinte și expresii, numite indicatori ai argumentării. După propoziția pe care o introduc, indicatorii sunt:

• indicatori de premisă: pentru că, deoarece, fiindcă, întrucât, dat fiind că, presupunând că, având în vedere că, datorită faptului că;
• indicatori de concluzie: deci, așadar, prin urmare, în consecință, rezultă că, de aceea, concluzionăm că, se poate spune că.

Indicatorul de premisă stă înaintea temeiului, iar cel de concluzie stă înaintea tezei. Ordinea propozițiilor în text nu este întotdeauna premise–concluzie: teza poate fi enunțată la început, iar temeiurile pot veni după ea.